Până la 36 de ani nu și-a găsit locul, azi are una dintre cele mai neobișnuite meserii: Alexandra Bica caută pietre prețioase în minele din Tanzania

În estul Tanzaniei, în zona râului Umba, ziua de lucru a Alexandrei Bica începe uneori pe motocicletă. Pleacă dintr-un lodge unde se spală cu apă rece din butoi, străbate sate și zone miniere împreună cu Osman, omul care o însoțește pe teren, și se oprește acolo unde minerii vin să-și vândă pietrele găsite. Se așază la aceeași masă cu ei, se uită la ce au adus, negociază, cumpără și se întoarce cu pietrele în Arusha, pentru a le fațeta și pregăti pentru comenzile clienților ei. 

Cu cinci ani în urmă, nu știa că meseria asta există. Până la 36 de ani, Alexandra fusese de toate: asistentă personală, secretară, asistentă de stomatologie, terapeut prin masaj, organizator de evenimente, fotograf și antreprenor. Avusese și un showroom cu designeri români lângă Ateneul Român, unde făcea aproape totul singură, de la marketing și fotografie până la vânzări și, la nevoie, dat cu mopul.

Din afară, unele dintre viețile astea arătau chiar bine, însă niciuna nu i se potrivea. „Le-am încercat cred că pe toate. Și nimic nu se alinia cumva cu sufletul meu. Eram mereu tristă, mereu în căutare.”

Astăzi caută pietre prețioase direct la sursă, le cumpără de la mineri, le studiază, le fațetează și încearcă să construiască în jurul lor un business. Între cele două vieți sunt însă câțiva ani în care a plecat singură la Bangkok în plină pandemie, a învățat o meserie nouă după 35 de ani, a rămas fără colaborarea pe care se baza, a vândut afacerea pe care o avea, a trecut prin depresie și a făcut multe alte joburi ca să se poată susține.

Partea cu adevărat interesantă începe după ce Alexandra găsește, la 36 de ani, ceva ce iubește și în care se regăsește cu adevărat: cum înveți o meserie de la zero, cum continui când încă nu poți trăi din ea și cât ești dispus să riști ca să-i faci loc în viața ta.

„Nu vrei să fii șlefuitor de pietre prețioase?”

Povestea cu pietrele începe, de fapt, cu niște verighete. În 2016, Alexandra era căsătorită și, la recomandarea unei prietene, ajunsese într-un magazin de bijuterii din București ca să le aleagă. Șase luni mai târziu a divorțat. A păstrat verighetele, iar după ce și-a deschis showroom-ul de designeri români s-a reîntâlnit cu proprietarul magazinului și i le-a dus înapoi. Banii obținuți pe aur i-au prins bine: era la început cu afacerea și spune că a plătit inclusiv chiria showroom-ului din ei.

Cei doi au rămas în contact, iar câțiva ani mai târziu, într-o plimbare pe Kiseleff, Alexandra îi povestea proprietarului că nici antreprenoriatul în modă nu părea să fie locul ei:

„E cam dură industria, pentru că e greu să deschizi mințile, mai ales ale femeilor care sunt mai multe, se îmbracă de la H&M, Zara și așa, și să le explici că uite, chiar dacă e mai scump, este altă calitate, plus că susții industria românească.”

Atunci a primit întrebarea: „Nu vrei să fii șlefuitor de pietre prețioase?”. Reacția ei a fost firească: „Ce înseamnă asta? E cineva care taie pietre, nu e o mașină?”. Atunci a aflat că fațetarea e o meserie distinctă, care se învață printr-un curs, iar bijutierul i-a recomandat să se intereseze mai mult pe acest subiect.

Alexandra a găsit un curs în Italia, dar era prea complicat și scump. Apoi a descoperit unul la Bangkok, cu un profesor american, Justin K. Prim, considerat unul dintre cei mai buni din lume.

„I-am scris: «Uite, vreau și eu să fac cursul ăsta, am nevoie de alte cursuri, trebuie să fac vreo facultate?» Și el îmi zice că «nu, poți să vii».”

Era 2021, în plină pandemie. Școala era închisă, dar profesorul a acceptat să țină cursul acasă, pentru un grup mic. Alexandra a cumpărat bilete și a plecat în martie 2021. Înainte de curs, a stat aproape două săptămâni închisă într-un hotel, în carantină.

„Am stat aproape două săptămâni închisă într-un hotel. A fost foarte interesant și norocul meu e că mi-am ales o cameră cu balcon, că altfel muream acolo.”

După carantină a început cursul: „Aveam senzația că m-am dus bou și am plecat vacă. Că era ceva foarte nou pentru mine și îmi plăcea atât de mult și era cu atât de multă intensitate în fiecare zi și fațetam acolo și mi se părea super interesant.”

În Bangkok a înțeles că a găsit ceva care o ține trează, o face să vibreze, o face să se simtă vie. Așa că la întoarcere și-a cumpărat mașina de fațetat, cu toate discurile și accesoriile. A mers în atelierul bijutierului care o încurajase, în speranța că va începe să taie pietre pentru el. Prima dezamăgire a venit repede: omul care o împinsese spre noua meserie nu avea încă suficientă încredere încât să-i încredințeze pietre valoroase. Îi dădea câte una din când în când, mai repara câte o fisură, dar mai mult îi făcea fotografii pentru site.

La sfârșitul lui 2021, colaborarea cu bijutierul s-a încheiat. A urmat 2022, un an marcant pentru Alexandra, în care a vândut showroom-ul și a intrat într-o perioadă de depresie. Nu reușea să se susțină doar din pietre, dar știa că nu mai vrea povara showroom-ului.

„N-a fost un parcurs tocmai ușor, pentru că nu reușeam să mă susțin din pietre prețioase, dar vroiam să nu mai am acest showroom pe cap, pentru că era pentru mine o povară. Dar n-am renunțat la idee pentru că îmi plăcea foarte mult și în continuare îmi place foarte mult ceea ce fac.”

„Am ajuns în Tanzania și m-am îndrăgostit”

În vara lui 2022, într-un moment în care încă nu reușea să se întrețină din pietre prețioase și încerca să-și dea seama cum poate transforma pasiunea asta într-o meserie adevărată, Alexandra și-a vândut mașina și a plecat pentru două săptămâni în Tanzania.

Nu avea încă un plan de business și nici certitudinea că acolo va fi următorul ei pas. Voia, înainte de toate, să vadă cum se simte locul în care, spune ea, avusese de ceva timp inexplicabila senzație că trebuie să ajungă.

„Am ajuns acolo și m-am îndrăgostit.”

A cumpărat câteva pietre, printre care și granate, și a plecat cu ochii în lacrimi și cu convingerea că se va întoarce. Doar că între dorință și următoarea călătorie aveau să treacă trei ani. Din 2022 până în 2025 a încercat să strângă banii de care avea nevoie. Pietrele încă nu îi aduceau suficient cât să trăiască doar din ele, iar întoarcerea în Tanzania rămânea, multă vreme, un plan pentru care resursele nu se legau.

„Eram în semi-depresie că eu vreau în Tanzania și nu reușeam să aliniez deloc planetele.”

A reușit să se întoarcă abia în 2025. De data aceasta a stat trei luni. O lună și jumătate a făcut încă un curs de fațetare, în Dar es Salaam, iar restul timpului l-a petrecut explorând zonele miniere și cunoscând oamenii prin care, încet, avea să ajungă tot mai aproape de sursa pietrelor cu care lucra.

„Am descoperit o mină, am cunoscut niște oameni care m-au dus pe acolo și a fost super tare. Mi-a plăcut foarte mult.”

În ianuarie 2026 a luat decizia să se întoarcă din nou și a rămas șase luni. La momentul interviului nostru este în Germania, unde încearcă să-și construiască noi relații și să găsească parteneri și clienți inclusiv în Idar-Oberstein, unul dintre marile centre internaționale ale industriei pietrelor prețioase, cu o tradiție de peste 500 de ani în domeniu. Dar planul este să revină în Tanzania.

Pentru că acolo se află acum o parte importantă din munca ei.

Când merge să caute pietre, traseul începe de obicei în Arusha, oraș în care se întâlnesc mineri, dealeri și comercianți de pietre prețioase. De acolo închiriază o mașină și pleacă spre est, către regiunea Tanga și valea râului Umba, unde o bună parte din minerit este făcut la scară mică, de localnici.

Confortul se termină destul de repede. „Mă cazez la un lodge unde te speli la butoi cu apă rece. Unde ai un ventilator și nu există aer condiționat.”

Dimineața vine Osman, unul dintre oamenii alături de care merge în teren, cu motocicleta. Împreună străbat zona și se opresc în sate în care minerii vin cu pietrele găsite. Nu are sens să caute fiecare mină în parte: de multe ori pietrele sunt strânse și aduse în anumite puncte, unde cumpărătorii le pot vedea.

„Stăm la o masă și vin toți și își vând pietrele prețioase. Cam ăsta e procesul. Acolo negociem și așa mai departe.”

Alexandra se uită la pietre, încearcă să înțeleagă ce se ascunde în materialul brut, negociază și cumpără. Apoi se întoarce cu ele în Arusha. Pe unele le fațetează singură, pe altele le dă șlefuitorilor locali cu care lucrează.

Pare o lume în care totul se întâmplă mai lent, departe de agitația orașelor. În realitate, o parte din meserie funcționează exact invers. Pietrele bune nu stau și așteaptă cumpărătorul potrivit.

„Trebuie să fii omul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit. Pietrele nu te așteaptă pe tine.”

Dacă apare informația că într-o anumită zonă s-au găsit safire, rubine sau alte pietre interesante, trebuie să te miști repede. Iar rapiditatea costă: bilete de avion, mașini, drumuri de sute sau mii de kilometri, cazare și, mai ales, bani disponibili pentru a cumpăra atunci când găsești ceva bun. Alexandra spune că, în etapa în care se află acum, tocmai resursele financiare îi limitează uneori viteza cu care poate ajunge acolo unde apar oportunitățile.

O industrie strălucitoare, cu o parte mult mai întunecată

Alexandra vorbește cu mult entuziasm despre Tanzania și insistă că majoritatea oamenilor pe care i-a întâlnit acolo au fost calzi, generoși și primitori. Dar nu romantizează lumea în care a intrat.

„Sunt zone, mai ales în Africa, unde se poate întâmpla orice.”

Căutarea pietrelor o duce în locuri izolate, uneori departe de drumuri și de orice infrastructură cu care este obișnuit un european. Există riscuri care țin pur și simplu de teren și de natură, inclusiv întâlnirea cu animale sălbatice. Dar există și o categorie de pericole mai greu de anticipat: oamenii cu care te întâlnești și interesele economice din jurul unei resurse care poate valora foarte mulți bani.

Alexandra spune că a primit inclusiv mesaje de la oameni care îi transmiteau, fără prea multe ocolișuri, că nu are ce să caute acolo: „Pleacă din pământurile noastre, du-te de aici.”

Nu spune că trăiește permanent cu senzația că este în pericol și nici că experiența ei în Tanzania ar trebui redusă la asta. Dar știe că intră într-o industrie în care competiția, drepturile asupra minelor și accesul la resurse au produs, în alte locuri și alte momente, conflicte extrem de grave.

În discuția noastră îl amintește pe Campbell Bridges, geologul creditat cu descoperirea tsavoritului, una dintre pietrele emblematice ale Africii de Est. Cazul lui arată cât de departe pot ajunge uneori aceste conflicte: Bridges a fost ucis în 2009, în Kenya, într-un atac legat de o dispută privind drepturile miniere. În anii care au urmat, familia și angajații săi au primit numeroase amenințări cu moartea, iar mina a rămas închisă mai bine de cinci ani.

Este un caz extrem și petrecut într-o altă țară, nu în realitatea de zi cu zi a Alexandrei în Tanzania. Dar spune ceva important despre lumea în care lucrează: în spatele unei pietre de câțiva centimetri pot exista pământ, drepturi de exploatare, bani mulți și interese care se ciocnesc.

Pentru Alexandra, însă, partea cea mai greu de dus nu pare să fie teama pentru propria siguranță, cât viața oamenilor pe care îi vede la începutul acestui lanț. În zonele miniere întâlnește oameni cu haine rupte, care petrec zile întregi în condiții foarte grele. Unii dorm inclusiv în gropile minelor, povestește ea, pentru că jos temperatura este mai suportabilă decât la suprafață. Iar la finalul unei zile pot veni la masa cumpărătorilor cu o mână de pietre în care și-au pus speranța și care, pur și simplu, nu sunt suficient de calitative pentru a fi cumpărate.

„Te doare sufletul când vin la tine cu o mână de pietre și nu sunt de calitate.”

Aici dispare aproape complet imaginea glamour asociată cu pietrele prețioase. Tanzania este o țară foarte bogată în resurse naturale, dar în unele dintre zonele în care ajunge Alexandra accesul la lucrurile de bază este dificil. Minerii cu care se întâlnește mănâncă adesea orez și fasole, spune ea, iar când reușesc să vândă o piatră mai bună își permit și altceva.

„Deși Tanzania e foarte bogată în legume și fructe, ei mănâncă fasole cu orez, pentru că se află într-o zonă greu accesibilă.”

Când poate, Alexandra duce cu motocicleta și mâncare pentru oamenii pe care îi cunoaște acolo. Dar vorbește și despre limita acestui gest, fără să încerce să transforme povestea într-una în care ea vine din Europa să rezolve problemele unei comunități.

„Efectiv n-am cum să-i salvez pe toți, chiar dacă poate, știi, salvatorul din mine și-ar dori.”

Tocmai aici începe să se vadă valoarea pietrei care ajunge, luni mai târziu, într-o cutie frumoasă sau într-o bijuterie. Înainte de culoare, claritate, tăietură și preț sunt oameni care au scos-o din pământ, oameni care au căutat-o, drumuri făcute până la ea și, uneori, riscuri și condiții pe care cumpărătorul final nu le va vedea niciodată.

De ce o piatră de 300 de dolari poate ajunge să coste zeci de mii

Odată ajunsă din mină pe masa de lucru, una dintre primele decizii ale Alexandrei este și una dintre cele mai importante: ce poate deveni piatra? 

„Piatra pe care o ai în mână îți cam spune ce formă vrea.”

Uneori, forma brută sugerează deja un oval, un cerc sau o piatră mai pătrată, iar cel mai bun lucru pe care îl poate face fațetatorul este să o urmeze cât mai mult, ca să piardă cât mai puțin material. Alteori, alegerea e mai complicată: trebuie să găsească echilibrul între greutate, culoare, claritate și ceea ce poate scoate mai frumos din piatră.

Și mai există un detaliu care poate schimba complet rezultatul: pleocroismul. Unele pietre pot avea culori diferite în funcție de direcția din care sunt privite. Un safir brut, de exemplu, poate ascunde în aceeași bucată atât albastru, cât și galben. Dacă îți dorești ca piatra finală să fie predominant albastră, felul în care o orientezi pe masa de lucru devine esențial încă din primele etape.

„Trebuie să rotești piatra aia pe toate părțile, să vezi ce culoare predomină și ce culoare vrei să aibă.”

Piatra fațetată are o coroană, partea pe care o vedem de sus, un pavilion, partea inferioară, și între ele brâul pietrei, zona de care bijutierul se va folosi ulterior pentru montură. Rolul celui care o taie este să găsească proporțiile și orientarea prin care lumina, culoarea și caracteristicile ei naturale se văd cât mai bine.

Alexandra preferă pietrele cu incluziuni, acele mici structuri sau materiale prinse în interiorul lor în timpul formării. În piață, pietrele foarte curate sunt de regulă mai valoroase. Pentru ea, unele incluziuni au alt tip de valoare: fac piatra imposibil de reprodus întocmai.

„Eu prefer pietrele cu incluziuni. Mulți fug de ele. În momentul în care te uiți la o piatră și vezi că are ceva special înăuntru și știi că doar piatra aia are aglomerația de incluziuni în forma aia, nu mai găsești una asemănătoare.”

Ce poate scădea valoarea unei pietre după criteriile clasice îi poate da, în același timp, caracter. Fisurile sunt însă o altă poveste. Pot schimba planul complet, uneori sunt greu de văzut înainte de tăiere, iar dacă ajungi cu discul într-o zonă vulnerabilă, piatra se poate despica și poți fi nevoit să construiești de la zero forma pe care ți-ai imaginat-o.

Alexandra își amintește un ametist la care, în timp ce lucra, a auzit deodată un pocnet. A crezut că l-a spart. Când s-a uitat mai atent, suprafața rămăsese intactă, dar o fisură din interior se deschisese și desenase în piatră ceva ce semăna cu o floare. „Mă uitam și nu-mi venea să cred.”

E o imagine frumoasă, dar riscul din spatele ei e cât se poate de concret. Uneori o fisură produce ceva spectaculos, alteori poți pierde o parte importantă dintr-o piatră pentru care ai plătit deja.

Uneori, cel mai mare risc nu se vede deloc

Și există un risc și mai scump decât o fisură: ca piatra să nu fie ceea ce credeai că ai cumpărat. În teren, Alexandra se uită la pietre cu lupa, cu lanterna și folosește inclusiv mici trucuri care o ajută să vadă mai bine în interiorul lor. Dar spune foarte clar că există o limită până la care experiența și ochiul uman te pot ajuta.

Alexandra nu este gemolog, dar vrea să studieze gemologia pentru că ar ajuta-o să înțeleagă și mai bine pietrele pe care le cumpără. Chiar și pentru specialiști, însă, stabilirea certă a identității unei pietre, a eventualelor tratamente sau a faptului că este naturală ori crescută în laborator poate necesita echipamente și analize specializate. „Nu există aparatura necesară s-o iei cu tine.”

Alexandra a aflat cât de scumpă poate fi limita asta după ce a cumpărat anul acesta un rubin brut cu aproape 1.000 de dolari. După caracteristicile pe care credea că le are, spune ea, dacă piatra ar fi fost naturală și ar fi dat rezultatul pe care îl anticipa după fațetare, valoarea putea fi uriașă.

„Ar fi trebuit să iasă un rubin de cel puțin jumătate de milion de dolari. Doar că era sintetic.” A pierdut aproape 1.000 de dolari. 

Alexandra spune că a întâlnit situații în care pietre sintetice ajung să fie prezentate drept naturale foarte aproape de zonele miniere. Uneori este greu pentru cumpărător să știe cine a introdus piatra în circuit și cine, la rândul lui, a fost sau nu păcălit.

Pentru o industrie construită în mare măsură pe încredere, consecința poate fi mai mare decât pierderea unei singure tranzacții. Dacă într-o zonă începe să existe suspiciunea că pietrele naturale sunt amestecate cu sintetice, sunt afectați inclusiv minerii care încearcă să-și vândă cinstit marfa.

Mai există apoi și zona tratamentelor. O piatră poate fi perfect naturală, dar poate fi încălzită, umplută în fisuri sau tratată în alte moduri pentru a-i îmbunătăți aspectul. Asta nu înseamnă automat că nu are valoare, dar tratamentul trebuie cunoscut și poate schimba substanțial prețul.

Dar de unde vin, până la urmă, miile de dolari?

Pentru cine vede doar piatra finală, prețurile pot părea greu de înțeles. Alexandra ne oferă un exemplu simplu: poți cumpăra o piatră brută cu 300 de dolari și, numai prin tăiere, să pierzi cel puțin 60% din material. Ce rămâne, însă, poate valora mult mai mult, în funcție de ce piatră este și de rezultatul obținut. În anumite categorii, spune ea, prețurile pot ajunge la mii sau chiar zeci de mii de dolari pe carat.

O piatră cumpărată cu 300 de dolari nu devine, automat, după câteva ore de fațetare, una de 30.000. Valoarea se construiește din tipul și raritatea pietrei, culoarea, claritatea, greutatea rămasă după tăiere, originea, eventualele tratamente, calitatea fațetării și cererea existentă pe piață. 

Dacă o anumită categorie de safir se vinde pe piață într-un anumit interval de preț, Alexandra nu poate cere de două ori mai mult doar pentru că ei i-au trebuit cinci săptămâni ca să găsească piatra. Și, totuși, cele cinci săptămâni au un cost. La fel și biletele de avion, mașina închiriată, cazarea, drumurile până în zonele miniere și zilele în care nu găsește nimic. Într-una dintre perioadele petrecute în Tanzania, Alexandra estimează că a parcurs aproximativ 5.000–6.000 de kilometri în șase săptămâni, în căutarea pietrelor.

Apoi sunt banii care rămân blocați în pietre ce pot sta luni întregi nevândute, în materialul pierdut la tăiere, în pietrele care se sparg, achizițiile care se dovedesc neinspirate și costurile de fațetare și, uneori, de certificare. Sunt costuri și riscuri care nu se văd atunci când privești doar prețul unei pietre finite, dar care fac parte din drumul ei până la cumpărător.

Cea mai scumpă piatră pe care Alexandra a vândut-o până acum a fost un tanzanit de 5.000 de dolari. Cu toate acestea, business-ul încă nu o susține integral: „Nu 100%. Recunosc că nu. Deși sunt pe drumul cel bun.”

Prețurile pot fi spectaculoase. Drumul până la un business stabil este însă mult mai complicat.

„Și tu, Bica, ce-ai făcut cu viața ta?”

Dintre toate pietrele pe care le caută și le fațetează, Alexandra spune că are o slăbiciune pentru safirele de Umba, din Tanzania. „Au ceva care pe mine mă impresionează de fiecare dată când merg acolo și găsesc câte un Umba: un roz aparte, un mov aparte, un albastru aparte.”

Recent, a vândut unui client din România un safir oval de Umba, albastru și galben, care urmează să devină pandantiv. Mai are unul în formă de lacrimă, cu incluziuni care seamănă cu niște ace. Sunt pietre pe care Alexandra spune că le poți privi mult timp, tocmai pentru că fiecare are ceva ce nu vei mai găsi identic într-o alta.

Există însă și o altă piatră de care s-a atașat: un tip rar de granat, cunoscut sub numele de Malaya Garnet. Iar povestea din spatele numelui are, pentru Alexandra, o rezonanță personală.

În literatura de specialitate, „malaya” a fost folosit pentru aceste granate cu sensul de „out of the family” sau „outcast”, în afara familiei, pentru că proprietățile lor nu se potriveau categoriilor tradiționale de granat.

Alexandra a petrecut o bună parte din viață cu un sentiment asemănător: „Încă sunt oaia neagră a familiei.”

Începuse mai multe facultăți și nu terminase niciuna. Ani la rând, lucrul ăsta a apăsat-o mai mult decât îi place să recunoască. La întâlnirile cu foștii colegi de liceu îi vedea pe ceilalți cu diplome, cariere și vieți care păreau să fi urmat traseul așteptat.

„Și tu, Bica, ce-ai făcut cu viața ta?” Răspunsul pe care și-l dădea atunci era unul dur: „Mă gândeam și eu sincer că n-am făcut nimic cu viața mea.” Asta în condițiile în care făcuse, de fapt, o mulțime de lucruri. Doar că niciunul nu-i dăduse sentimentul că acolo vrea să rămână.

Nici familia nu a privit fără teamă noul ei drum. În perioadele în care afacerea cu pietre părea prea nesigură, mama ei îi propunea să vină acasă, să-și găsească un loc de muncă stabil, eventual „pe undeva pe la primărie” și să lase în urmă aventura asta.

Alexandra știa foarte bine ce ar fi câștigat: siguranță. Știa și ce ar fi pierdut. „Mă doare sufletul și nu vreau să renunț. Pentru prima oară în viața mea fac ceva ce îmi place și iubesc.”

Când vorbește despre anii de dinaintea afacerii cu pietre, folosește o expresie mult mai grea decât simplul „nu-mi găseam locul”.

„Cred că eram obosită până în momentul în care am descoperit treaba asta cu pietre prețioase. Până la 35–36 de ani m-am simțit moartă pe interior.”

Astăzi, Alexandra vrea să studieze mai mult gemologia, să ajungă la marile târguri internaționale, să cunoască oameni din industrie și să caute pietre și în alte țări. În același timp, nu vrea să depindă financiar de o singură activitate și se gândește să investească, în timp, și în alte direcții.

Iar întrebarea care o urmărea la întâlnirile cu foștii colegi pare să nu o mai doară la fel. Când o întreb dacă simte că, până la urmă, s-a regăsit, răspunde fără să stea prea mult pe gânduri:

„Da. Sunt Alexandra, căutătoarea de pietre prețioase.”

Fotografia de cover este realizată de Wolf Dieter Grabner.