Nu poți să le garantezi tinerilor ce job vor avea peste 10 ani, dar îi poți învăța să-și înțeleagă mai bine abilitățile, să exploreze opțiunile și să ia decizii pentru ei. De aici pornește Mihaela Ciuraru, fondatoarea Centrului de Carieră EMTHRIVE, care lansează în această toamnă „10.000 de tineri în 100 de zile”, o inițiativă prin care vrea să facă orientarea în carieră accesibilă unui număr cât mai mare de adolescenți din România.
După trei ani de la apariția la „Imperiul Leilor”, unde a obținut o investiție de 50.000 de euro, proiectul a trecut de la idee la un centru acreditat, cu metodologie, echipă și mii de tineri deja consiliați. Acum, provocarea este să ducă acest tip de sprijin dincolo de cei care își permit o ședință individuală: programul costă 50 de lei pentru un participant, include și acces gratuit pentru părinți și îi ajută pe tineri să treacă de la „nu știu ce să fac cu viața mea” la câteva direcții concrete și un plan de acțiune.
Pentru România, miza este mai mare decât alegerea unei facultăți: o generație care își cunoaște mai bine abilitățile și înțelege mai devreme cum funcționează piața muncii poate face alegeri mai informate, iar școala, familia și companiile pot începe să construiască mai devreme legătura dintre educație și lumea reală.
Mihaela, au trecut trei ani de la momentul în care ai ieșit din arena „Imperiul Leilor” cu o investiție de 50.000 de euro. Cum s-a transformat acea promisiune pe care le-ai făcut-o juraților și oamenilor din fața ecranelor în proiectul matur de astăzi, Centrul de Carieră EMTHRIVE?
Pentru mine, „Imperiul Leilor” nu a fost momentul în care am ajuns undeva, ci momentul în care mi-am asumat public că trebuie să construiesc ceea ce promisesem.
În acești trei ani am învățat enorm, inclusiv din lucrurile care nu au funcționat. Am trecut de la o idee și mult entuziasm la procese, metodologie, echipă, acreditare și servicii structurate de orientare și consiliere în carieră. Am lucrat cu mii de tineri prin ședințe individuale, workshopuri, programe și tabere și, poate cel mai important, am stat suficient de aproape de ei încât să înțeleg mai bine problema pe care încercăm să o rezolvăm.
Astăzi, EMTHRIVE este un Centru de Carieră acreditat pentru servicii de informare și consiliere profesională, iar ambiția noastră a crescut odată cu experiența.
La început mă gândeam: „Cum putem ajuta fiecare adolescent care vine la noi?”. Acum întrebarea este: „Cum facem ca orientarea în carieră să nu mai fie un privilegiu pentru cei care nu își permit o ședință individuală?”.
De aici a apărut și campania „10.000 de tineri în 100 de zile”. Este probabil cea mai mare provocare pe care ne-am asumat-o până acum și, în același timp, cea mai apropiată de promisiunea cu care am pornit: să facem orientarea în carieră accesibilă unui număr cât mai mare de tineri din România.
Statisticile arată că 19,2% dintre tinerii din România nu au un job și nici nu sunt într-o formă de învățământ. Ce vezi tu, dincolo de cifre, atunci când vorbești zilnic cu elevii și părinții lor? Unde se produce de fapt această rupere între școală și viața reală?
Dincolo de procente, eu văd adolescenți foarte capabili care îmi spun: „Nu știu la ce sunt bun”, „Nu știu ce facultate să aleg”, „Mi-e frică să nu aleg greșit” sau „Părinții mei vor să fac ceva sigur”. Și aici cred că este una dintre rupturi.
Îi întrebăm ani întregi ce note au luat, dar mult mai rar îi întrebăm cine sunt? Ce le place? La ce sunt buni? Ce valori au? Cum vor să arate viața lor? În ce mediu lucrează bine? Ce probleme ar vrea să rezolve? Apoi, la 17 sau 18 ani, le cerem brusc un răspuns uriaș: „Ce vrei să faci în viață?”. Și asta este nedrept.
Mai există și ruptura dintre informația academică și experiența practică. Poți să știi foarte multe despre o profesie din Google și totuși să nu știi cum arată o zi reală din viața unui om care o practică.
De aceea cred foarte mult în contactul dintre școală și lumea reală, companii, antreprenori, profesioniști, voluntariat, internshipuri, proiecte și experiențe practice.
Nu cred că avem o generație lipsită de ambiție. Din contră. Cred că avem foarte mulți tineri cu potențial, dar care încearcă să ia una dintre cele mai importante decizii ale vieții lor cu prea puține instrumente și prea puțină expunere.
O ședință individuală de orientare costă, de regulă, sute de lei, însă prin campania „10.000 de tineri în 100 de zile” ați coborât pragul la 50 de lei per participant. Cum reușiți să susțineți sustenabilitatea financiară a unui program de o asemenea amploare la acest cost?
Prin schimbarea modelului. O ședință individuală presupune foarte mult timp alocat unui singur beneficiar și, evident, are un cost complet diferit. În această campanie nu am încercat să vindem aceeași ședință individuală la 50 de lei, pentru că nu ar fi sustenabil.
Am construit un program scalabil, de grup, în care tehnologia, testarea vocațională, sesiunile structurate și resursele digitale ne permit să ajungem simultan la mult mai mulți tineri. Cei 50 de lei reprezintă contribuția tânărului pentru întregul program, însă modelul este gândit ca un ecosistem. Avem unități de învățământ care pot aduce clase întregi în program, parteneri, companii care pot susține accesul pentru comunități de tineri și infrastructura pe care noi am construit-o deja în ultimii ani.
Scopul campaniei nu este maximizarea profitului pe participant. Scopul este accesibilitatea și impactul la scară mare, fără să construim un proiect care moare după prima ediție pentru că financiar nu poate continua.
Cred foarte mult că impactul social și sustenabilitatea financiară nu trebuie să se excludă. Dacă vrem să rezolvăm probleme mari, avem nevoie de modele care le pot face pe amândouă.
O componentă remarcabilă a programului este accesul gratuit inclus pentru părinți. De ce ai simțit că este esențial să aduci părintele în aceeași sală (sau sesiune live) cu tânărul și cum schimbi mentalitatea celor care spun „vreau să fac o facultate sigură”?
Pentru că poți să lucrezi foarte bine cu un adolescent și apoi el să ajungă acasă și să audă: „Da, dar din asta nu se fac bani” sau „Nu, tu trebuie să mergi la facultatea X”. Și atunci am rezolvat doar jumătate din problemă.
Majoritatea părinților nu pun presiune pentru că vor răul copilului. O fac din frică. Vor stabilitate, independență financiară și siguranță pentru el. Numai că definiția unei „cariere sigure” s-a schimbat enorm. De aceea nu încerc să le spun părinților că părerea lor nu contează. Dimpotrivă, eu încerc să îi transform din decidenți în parteneri ai copilului.
Nu trebuie să alegem între „îl las să facă absolut orice” și „îi aleg eu facultatea”. Există o zonă sănătoasă între cele două, îl ajut să se cunoască, analizăm împreună opțiunile, verificăm realitatea pieței muncii și îl învăț să ia o decizie argumentată.
Pentru mine, succesul este atunci când întrebarea părintelui se schimbă din „Ce facultate îi garantează un job?” în „Ce putem face în următorii ani ca el să devină foarte bun și autonom în direcția potrivită lui?”.
V-ați propus obiective foarte clare și măsurabile: scăderea riscului de abandon, peste 80% mai multă claritate și planuri concrete scrise. Cum arată parcursul practic al unui tânăr în cele 100 de zile, de la prima testare vocațională până la raportul final?
Un lucru important este că cele 100 de zile reprezintă durata campaniei naționale, nu faptul că un singur adolescent stă 100 de zile într-un proces individual de consiliere. Pentru fiecare participant, procesul este construit în etape.
Pornim de la autocunoaștere și testare vocațională. Tânărul începe să își înțeleagă mai bine interesele, abilitățile, valorile și anumite preferințe legate de mediul profesional. Dar testul este doar începutul. Eu insist foarte mult asupra acestui lucru: un test vocațional nu ar trebui să îi spună unui copil „tu trebuie să devii X”. Ar trebui să deschidă niște ipoteze pe care apoi le explorăm.
Urmează partea de interpretare și educație în carieră, ce înseamnă rezultatele, ce domenii merită explorate, ce competențe sunt necesare și cum arată realitatea din spatele unor profesii.
Apoi trecem spre decizie și acțiune. Tânărul trebuie să plece nu doar cu informații despre el, ci cu direcții concrete și cu un plan: ce explorează în continuare, ce competențe are nevoie să dezvolte, cu cine ar trebui să vorbească și care sunt următorii lui pași.
Iar la final vrem să putem măsura diferența dintre punctul în care a intrat în program și cel în care a ieșit. Nu ne interesează doar câte persoane s-au înscris. Ne interesează dacă acei tineri sunt mai clari, mai informați și mai capabili să ia singuri o decizie.
Ce le spui antreprenorilor și directorilor de licee care ezită încă să se implice? Ce câștigă o companie când investește în consilierea unui tânăr care va intra pe piața muncii abia peste câțiva ani?
Le spun că problema forței de muncă nu începe în ziua în care publicăm un anunț de recrutare, începe cu ani înainte. Dacă un adolescent nu înțelege ce oportunități există, nu își cunoaște abilitățile, nu știe ce competențe îi sunt necesare și termină școala fără contact real cu piața muncii, companiile vor întâlni această problemă câțiva ani mai târziu sub forma deficitului de competențe, fluctuației de personal sau a unor tineri care ajung în roluri nepotrivite.
O companie care investește astăzi în orientarea unui tânăr nu cumpără un CV pentru mâine. Investește în calitatea viitorului bazin de talente. În plus, are șansa să vorbească noii generații despre meseriile și competențele de care economia chiar are nevoie și să construiască o relație autentică cu viitorii candidați înainte de momentul recrutării.
Iar școlilor le spun că nu trebuie să facă singure totul. Noi nu venim să înlocuim profesorii sau consilierii școlari, ci să construim o punte între elev, familie, educație și piața muncii. Din acest motiv, unul dintre beneficiile școlilor care intră în programul nostru este că avem sesiuni fizice cu elevii, iar profesorii primesc gratuitate. Astfel ne dorim să dăm mai departe procesul de consiliere în școli și cu și fără noi.
Companiile în schimb primesc acces în platforma noastră dedicată exclusiv angajării tinerilor și la CV-urile tinerelor talente. Acolo tinerii sunt profilați vocațional, astfel că vor ajunge să recruteze oamenii potriviți tipologiilor căutate de ei, nu doar aliniate din punct de vedere educațional cu jobul.
Dacă vrem rezultate diferite peste cinci ani, nu putem începe să ne preocupăm de ele peste cinci ani.
Procesul de orientare nu se oprește la completarea unui test și interpretarea lui. Ce se întâmplă din ziua 101? Cum îi ajută comunitatea Succes Plus pe acești tineri să își mențină direcția găsită?
Ziua 101 este, de fapt, partea care mă interesează cel mai mult. Pentru că poți avea un raport extraordinar, dar dacă îl pui într-un sertar și nu faci nimic cu el, viața ta nu se schimbă. De aceea am construit Succes Plus ca o continuare practică a procesului de orientare. Vrem ca tinerii să aibă acces în continuare la comunitate, resurse, workshopuri, oportunități și interacțiuni cu profesioniști și companii.
Orientarea îți spune „acestea sunt direcțiile pe care merită să le explorezi”. Comunitatea trebuie să te ajute să începi efectiv explorarea.
Un adolescent își poate schimba opțiunea peste șase luni și este absolut în regulă. Obiectivul nostru nu este să îl ținem captiv într-o alegere făcută la 16 ani, ci să îl învățăm un proces pe care îl poate repeta de fiecare dată când ajunge la o răscruce profesională, mă cunosc, explorez, compar, decid, testez și recalibrez.
Din acest motiv noi discutăm cu experți din diferite domenii care vin și le prezintă tinerilor în cadrul atelierelor de lucru cum arată piața muncii actuală, pregătindu-i în același timp pentru ce va urma. Dacă reușim asta, impactul unui program de orientare nu se termină odată cu raportul primit.
Ce îi poți spune unui adolescent care se trezește dimineața cu un nod în stomac pentru că nu știe ce să facă cu viața lui și simte presiunea celor din jur?
I-aș spune, înainte de orice: nu trebuie să știi acum ce vei face cu toată viața ta. Trebuie să descoperi care este următorul pas. Cred că punem o presiune uriașă pe adolescenți prin întrebarea „Ce vrei să te faci?”. Pare că undeva există un singur răspuns corect și că, dacă nu îl găsești la 16 sau 18 ani, ai rămas în urmă, lucru care nu este adevărat.
Eu am terminat Arhitectură Navală, am lucrat ca inginer, am avut experiențe profesionale internaționale și apoi am ajuns să construiesc un centru de orientare în carieră. Dacă m-ar fi întrebat cineva la 15 ani să descriu exact ceea ce fac astăzi, nu aș fi avut cum. Așadar, dacă un adolescent se află acum în acel „nu știu”, l-aș ruga să nu încerce să rezolve următorii 40 de ani.
Să ia o foaie și să răspundă sincer la câteva întrebări: Ce îmi place? La ce sunt bun sau ce învăț repede? Ce contează pentru mine? Ce nu mi-aș dori? Ce fel de probleme îmi place să rezolv?
Apoi să aleagă câteva direcții și să le testeze în lumea reală. Să vorbească cu oameni. Să meargă la un workshop. Să facă voluntariat. Să intre într-un proiect. Să pună întrebări.
Vocația nu vine întotdeauna într-o dimineață, ca o revelație. Iar de cele mai multe ori, vocația se construiește.
Și poate acesta este lucrul pe care mi-aș dori cel mai mult să îl știe tinerii care intră în programul nostru, nu ești în întârziere doar pentru că încă nu ai toate răspunsurile. Important este să începi să le cauți.
Surse foto: arhiva personală a Mihaelei.
