Mircea Barbu este un jurnalist de război freelancer, cunoscut pentru curajul și pasiunea cu care documentează povești din unele dintre cele mai periculoase regiuni afectate de conflicte armate, precum Crimeea, Irak, Gaza, Siria, Ucraina și Rusia. De-a lungul carierei sale, a realizat peste 50 de reportaje din zone de conflict, începând cu Primăvara Arabă din 2011-2012, reușind să ofere publicului nu doar imaginea devastatoare a războaielor, ci și momentele de solidaritate și speranță care apar în mijlocul haosului.
Mircea nu aduce în fața publicului doar ororile războiului, ci și reziliența și curajul oamenilor obișnuiți, care, în ciuda adversităților, își continuă viața și își păstrează umanitatea. În reportajele lui descoperim o lume plină de contraste, dar și speranța că, în ciuda circumstanțelor dificile, există loc pentru reconstrucție. De-a lungul anilor, Mircea a lucrat pentru instituții de presă prestigioase (Europa Liberă, BBC, Deutsche Welle, France24, Europa FM, Libertatea, Adevărul, sau Hotnews.ro) și a devenit o voce puternică pentru cei care suferă enorm, dar care nu pot fi auziți.
– Mircea, împărtășește-ne o experiență care te-a marcat în timpul deplasărilor tale în zonele de conflict.
– Una dintre cele mai memorabile experiențe a fost într-o mică localitate din Fâșia Gaza, acum mai bine de zece ani, unde am avut ocazia să întâlnesc o familie care își pierduse totul în urma unui bombardament israelian. În timp ce discutam cu ei, am fost copleșit de puterea lor de a găsi speranță în mijlocul distrugerii. Femeia din familie îmi povestea cum își învăța copiii să gătească mâncăruri tradiționale cu ingredientele pe care le puteau găsi, pentru a păstra vie legătura cu cultura lor. Această forță umană m-a inspirat să continui să povestesc despre acești oameni, să le aduc poveștile în fața lumii. Am scris atunci într-o notiță în telefon pe care o păstrez până în ziua de astăzi următoarea propoziție: „Speranța este un act de rebeliune în fața ororilor războiului.”
– Cum reușesc oamenii din aceste zone să găsească bucurie în viața lor, chiar și în circumstanțe dificile?
– Oamenii din zonele de conflict au o capacitate uimitoare de a găsi bucurie în cele mai mici lucruri. De multe ori, aceștia se sprijină unii pe alții, creând comunități solidare care îi ajută să facă față adversităților. Fie că este vorba despre o masă împărtășită cu prietenii, o sărbătoare culturală sau pur și simplu zâmbetul unui copil, aceste momente devin o sursă de energie și speranță. În plus, creativitatea joacă un rol important; mulți oameni din aceste zone își exprimă emoțiile prin artă, muzică sau literatură.
Nu e ușor să-ți pastrezi umanitatea în astfel de situații. Războiul scoate la suprafață ce e mai bun în oameni, dar și ce e mai rău. Iar când cele două tipuri de comportament se ciocnesc într-o zonă de conflict avem de-a face cu ce ceea ce numim destul de sec și lipsit din ce în ce mai mult de sens „crime de război”, „atrocități” și „masacre”.
Însă chiar și în cele mai întunecate momente, oamenii își găsesc modalități de a celebra viața. Această capacitate de a găsi bucurie se bazează adesea pe legăturile interumane. Comunitățile se unesc, iar solidaritatea devine o forță vitală. De exemplu, am văzut în Ucraina, Irak sau Siria cum vecinii se mobilizează pentru a ajuta familiile afectate de distrugeri, organizând întâlniri, mese comune și evenimente culturale. Solidaritatea este o trăsătură profund umană și universală – un act de reziliență. Găsirea bucuriei în mijlocul suferinței nu este doar o formă de supraviețuire, ci și o declarație de forță și de speranță.
În acest mod, viața continuă. Oamenii își cultivă grădinile cu măslini în Palestina, își îngrijesc copiii în Harkov, povestesc și râd în Alep sau Tel Aviv. Chiar și în fața tragediei, există momente de lumină care ne amintesc de umanitatea noastră. Aceasta este o lecție profundă despre puterea spiritului uman, despre modul în care, în ciuda tuturor adversităților, dorința de a trăi și de a găsi frumusețea în viață persistă. Aceste experiențe nu doar că îmi îmbogățesc povestirile, dar mă și transformă ca om, oferindu-mi o perspectivă mai profundă asupra valorilor fundamentale ale vieții.
– Dacă România ar deveni zonă de război, care ar fi lucrurile pe care ar trebui să le facem mai întâi pentru a supraviețui?
Cred că primul lucru ar fi să ne unim. E greu să te gândești la așa ceva, dar solidaritatea ar deveni esențială. Să ne ajutăm unii pe alții, să ne organizăm și să ne informăm. Apoi, pregătirea ar fi importantă — nu mă refer neapărat la stocarea de conserve, ci mai degrabă la asigurarea că știm ce să facem în situații de urgență. Ne-ar prinde bine un curs de prim-ajutor, să aflăm unde sunt adăposturile (deși e discutabil dacă statul le-a pregătit corespunzător din timp) și să înțelegem cum să reacționăm în caz de atac. Nu sună foarte plăcut, dar e bine să fim realiști:în situații de criză, pregătirea mentală și logistică poate face diferența dintre viață și moarte.
– Avem pace și nu neapărat știm să o prețuim. Ce le-ai spune românilor despre asta?
Aș spune că pacea e ca aerul: o luăm de bună, dar când ne lipsește, realizăm cât de vitală este. Trebuie să ne amintim că există multe locuri în lume unde oamenii nu au acest privilegiu, inclusiv la granița cu România. Poate că ar trebui să ne uităm mai atent la problemele din jurul nostru și să ne implicăm. Fie că e vorba de voluntariat, activism sau pur și simplu de a sprijini comunitatea locală. E important să nu așteptăm să vină vremuri dificile pentru a aprecia ceea ce avem acum.
– Ai știut dintotdeauna că vrei să devii jurnalist de război? Ce pași ai făcut pentru a ajunge aici?
– De la o vârstă fragedă, am fost fascinat de puterea cuvintelor și de impactul pe care le pot avea asupra lumii. A deveni jurnalist de război a fost, în parte, o alegere conștientă, dar și rezultatul unei chemări interioare și nu în ultimul rând pură coincidență, ca mai toate lucrurile frumoase în viață. Am început să citesc despre conflicte în timpul liceului (aveam 17 ani când au avut loc atacurile de la 11 septembrie) și să mă informez despre istoria Orientului Mijlociu. Sigur, atât cât puteam cu resursele de atunci. Apoi am urmat cursurile Facultății de Istorie și Filosofie la Cluj, după care am călătorit câțiva ani prin lume, ca să prind încredere în mine, să-mi îmbunătățesc abilitățile lingvistice și să capăt o brumă de experiență. Fiecare loc, job, oricât de mic, fiecare om pe care l-am întâlnit în anii aceia m-au adus mai aproape de ceea ce consider că este menirea mea – jurnalismul.
– Ce pericole și sacrificii implică meseria ta?
– Meseria de jurnalist de război vine cu o serie de riscuri considerabile, cum ar fi cel de a deveni chiar tu o țintă a dictatorilor și agresorilor, pe care îi deranjează că adevărul despre ce vezi acolo se transmite în lumea largă. Siguranța personală este, de cele mai multe ori, o preocupare constantă; lucrul în zone de conflict înseamnă să te expui la focuri de armă, explozibili sau chiar la răpiri. Această expunere poate afecta nu doar sănătatea fizică, ci și pe cea mintală.
De asemenea, viața personală are de suferit: lungile deplasări, incertitudinea și stresul pot duce la distanțare față de cei dragi. Meseria mea mă ține pe drumuri și, sincer, îmi place viața asta de nomad. Dar, pe de altă parte, ideea de a avea o familie și de a construi ceva stabil e tentantă. Poate că, la un moment dat, voi găsi un echilibru între cele două și voi reuși să fac jurnalism de război și să am o familie.
Sacrificiile sunt uneori grele, dar cred că scopul pe care îl urmărim, acela de a aduce adevărul în fața lumii, merită. Mai mult, am ajuns într-un punct al carierei mele, în care îmi aleg atent subiectele. Sunt și mult mai atent la pericolele nevăzute ale acestei meserii și cred ca am învățat o lecție, două din greșelile de până acum. E o abordare relativ nouă, deci n-aș putea să spun cat de bine funcționează sau nu. O să văd pe parcurs.
– Ce spune familia despre meseria pe care o practici?
– Familia are o relație ciudată cu meseria mea. Uneori sunt mândri, mai ales când mă văd la televizor că transmit de la evenimente importante sau citesc reportajele mele din prima linie. Alteori, îmi spun să fiu cu grijă, ca și cum aș fi un copil care se joacă cu focul. Mama îmi zice mereu că nu mi-am ales o meserie „serioasă” și că ar trebui să mă gândesc la o carieră mai stabilă.
– Care este cea mai importantă valoare personală pe care o aduci în munca ta de jurnalist?
– Cred că integritatea este cea mai importantă valoare pe care o aduc în munca mea. Într-o lume plină de informații distorsionate, am învățat că onestitatea și obiectivitatea sunt fundamentale. Este esențial să raportez faptele așa cum sunt, fără a le modifica sau a le influența prin propriile păreri. Această etică îmi ghidează fiecare pas pe teren și în redacție, asigurându-mă că vocea celor pe care îi reprezint este auzită și respectată.
Mai greșesc? Sigur că da. Din grabă, din neatenție poate, dar niciodată cu rea intenție. Sunt perfect ca om? Nici pe departe, dar nu pretind asta și nici nu cred că există această așteptare din partea celor care îmi urmăresc și apreciază reportajele.
– Ce abilități consideri că sunt esențiale pentru a fi un jurnalist bun, mai ales în zone de conflict?
– Un jurnalist de război trebuie să aibă o combinație de abilități practice și emoționale. Curajul este esențial, dar la fel de importantă este capacitatea de a analiza rapid situațiile în schimbare, de a lua decizii informate sub presiune și de a comunica eficient. Empatia joacă, de asemenea, un rol crucial; trebuie să înțelegem suferințele oamenilor și să le aducem poveștile într-un mod care să rezoneze cu publicul. Abilitățile de scriere și de filmare sau editare sunt fundamentale, dar la fel de importante sunt și cele de ascultare.
– Tânjești după un job mai sigur, într-un mediu mai stabil, sau te simți împlinit în ceea ce faci?
– Deși momentele de nesiguranță sunt adesea copleșitoare, mă simt împlinit în ceea ce fac. Meseria de jurnalist de război îmi oferă oportunitatea de a contribui la înțelegerea unor realități complexe și de a aduce la lumină povești care altfel ar rămâne ascunse. Cel puțin pentru o bună parte din publicul din România, care nu citește jurnalism în limbi străine. Da, sunt momente când mi-aș dori un mediu mai stabil, dar m-am obișnuit așa, lup singuratic.
– Care este impactul pe care crezi că îl are munca ta asupra publicului și asupra situațiilor pe care le documentezi?
– Cred că munca mea are un impact profund. Prin reportajele mele, aduc informații esențiale publicului, clarific realități adesea distorsionate sau ignorate. Aceste informații pot stimula conștiința socială, pot influența opiniile și, în cazuri rare, e drept, pot determina acțiuni. Împărtășind poveștile celor afectați de conflicte, aș vrea să cred că munca mea contribuie la umanizarea situațiilor, transformând faptele brute în narațiuni care emoționează și inspiră. Mă simt responsabil să fiu un canal de comunicare între cei de pe teren și cei de acasă, iar acest rol este atât o onoare, cât și o responsabilitate enormă.
– Există presă independentă în România? Crezi că e posibil să spui întotdeauna adevărul fără să-l alterezi?
– În România, există exemple de presă independentă care luptă să ofere informații corecte și obiective, dar provocările sunt mari. Din păcate, multe instituții de presă se confruntă cu presiuni politice și economice care le pot influența conținutul editorial. În ceea ce privește spunerea adevărului, cred că este o provocare continuă. Uneori, există tentația de a adapta mesajul în funcție de public sau de interesele celor care finanțează. Dar eu cred cu tărie că integritatea jurnalistică este esențială. Adevărul trebuie să rămână nealterat, chiar și atunci când este incomod sau nepopular.
– Ce sfaturi ai oferi celor care își doresc să urmeze această carieră?
– Pentru cei care aspiră să devină jurnaliști, mai ales în domeniul conflictelor, aș recomanda să își dezvolte o bază solidă de cunoștințe teoretice, dar și abilități practice. Este esențial să înveți despre istoria și cultura regiunilor pe care le vei acoperi. De asemenea, să îți construiești o rețea de contacte, inclusiv cu alți jurnaliști, ONG-uri și comunități locale. Cel mai important, însă, este să nu îți pierzi empatia și umanitatea; în ultimele rânduri, suntem aici pentru a spune poveștile oamenilor, nu doar pentru a relata faptele.
*Sursă fotografii: Mircea Barbu
