Horea Preja este un artist fotograf cu o voce vizuală distinctă, capabil să transforme fragmente de realitate în povești vibrante. Absolvent al Facultății de Muzică și Teatru, dar și al celei de Management în producție și transporturi – ambele din Timișoara – Horea este un spirit neconvențional, aflat la intersecția dintre rigoare și intuiție.
Deși are o carieră tehnică în IT, fotografia este terenul pe care își exprimă cel mai autentic viziunea. Cu o experiență de peste 30 de ani în domeniu, Horea Preja surprinde printr-un stil personal, uneori sfidând cu intenție regulile clasice de compoziție în favoarea emoției brute și a poveștii sincere.
A expus atât în România – la Timișoara, Deva (în cadrul saloanelor „ÎnSEMNE fotografice”) sau alături de grupul Noima –, cât și în Franța. A organizat și co-găzduit workshopuri de fotografie, reunind nume importante din lumea imaginii, precum Dinu Lazăr, Dragoș Lumpan sau Mihai Moiceanu. Horea a fost lector în cadrul mai multor ateliere dedicate artei fotografice, iar cea mai recentă expoziție a sa, Zona fără semnal, este o declarație artistică în alb și negru despre liniște, așteptare și prezență – un proiect care îmbină observația subtilă cu reflecția profundă asupra cotidianului.
Despre fotografia aleasă, Horea ne povestește că:
Fotografia făcută face parte din proiectul meu despre biserica din Ghiroda, un proiect început acum 10–15 ani și care, în momentul de față, încă nu este matur. E un proiect dificil, adică biserica are undeva la vreo 150 mp, 200 să zicem maxim, în care intră oamenii să se roage, și mai are, să zicem, împrejurul bisericii, un spațiu de maximum 5–6–7 metri lățime, și asta este toată biserica. Dar există niște stări acolo pe care le urmăresc. Firește, aceste stări nu se găsesc în fiecare zi. Ideea mea este de a găsi normalitatea în viață, inclusiv în zona bisericii.
Sunt și copii în biserică, viața este normală, există veselie în biserică, există normalitate – nu e ceva rupt de realitate. Poza aceasta mie mi s-a părut puternică prin faptul că acel copil privește în direcția opusă și e plin de veselie, în contrast cu sobrietatea baticului. În biserica respectivă, bărbații stau în dreapta, iar femeile în stânga, și există această sobrietate, dar este și diversitate prin culori – ceva specific spațiului nostru românesc. Există o libertate să faci cum simți tu, cum vrei tu să te îmbraci, și există veselia acestui copil care privește în zona geamului și se bucură.
Ideea acestui proiect este de normalitate și se numește „În Dumnezeirea maidanului”, în sensul că, în viața bisericii, intră de la oameni care poartă tricouri cu Rick și Morty, la copii cu tricouri cu anime japoneze. Omul vine cu ceea ce are el acolo. Chiar dacă este o biserică ortodoxă, lucrurile nu sunt atât de stricte. Firește, nu e ca într-o biserică neoprotestantă, dar există o normalitate, ceva viu, plin de voie bună.
