Dragoș Călin e un magnet și conector de oameni, care nu așteaptă „momentul potrivit”, ci îl creează. Actor și regizor la Teatrul Municipal Baia Mare, coordonator îndrăgit la Ideo Ideis încă din 2016, antreprenor cultural și antrenor de umanitate pentru oameni de toate vârstele, Dragoș a transformat un oraș întreg în scenă și o comunitate în echipă. A ridicat de la zero Festivalul Aproape, într-un oraș care nu părea să pună mare preț pe cultură, a fondat Artspot, asociație care folosește teatrul pentru dezvoltare emoțională și spirituală, a umplut sala cu „Closed Hours”, un film realizat cu amatori, și a pus în scenă „Van Dan – zece ani de sânge murdar”, spectacol-oglindă care îi ajută pe tineri, părinți și profesori să înțeleagă și să evite capcana drogurilor.
În urmă cu doar câteva luni, Dragoș a început un nou capitol la Los Angeles: „Plecările nu sunt mereu despărțiri, ci pași către un drum care trebuie urmat”, spune el. Schimbarea nu înseamnă renunțare: își continuă proiectele de la distanță, le lasă pe mâini bune pe cele care cer prezență constantă și rămâne „botoșăneanul-băimărean” care a învățat o comunitate întreagă să fie aproape.
Acesta este motivul pentru care îl aducem pe Bulevardul Eroilor: pentru curajul de a face schimbări chiar și atunci când nimeni nu-ți poate oferi garanții, pentru felul în care aprinde potențialul din oameni și pentru că ne amintește, prin tot ce face, că „acasă” nu este doar locul în care te-ai născut, ci locul pe care îl construiești activ, împreună cu ceilalți.
Lucrezi cu oameni din medii foarte diferite, de la liceeni la echipe din companii. Din tot ce ai văzut până acum, cât de mult contează empatia?
Cred că discuția asta e un pic mai lungă. Românul, dacă își vede un vecin sau un prieten într-o dilemă sau într-un moment de fericire, cam are grijă să meargă acolo, să sprijine cu ceva, să ofere, să sune, să întrebe: „Ești bine? Hai să bem o cafea. Ai nevoie de ceva?” Din copilărie exista această colaborare empatică. Dacă putem ajuta, noi, românii, sărim în ajutor.
Totodată, cred că ar trebui să ducem mai departe această idee. Simt că avem empatie atâta vreme cât ea nu implică și un conflict. Ne sperie atunci când, pe lângă empatie, poate fi nevoie și să iei apărarea cuiva, să vă adunați, să semnați o petiție, să mergeți la primărie să spuneți, spre exemplu, „Ne trebuie reparată strada.” Acolo, încă stăm cuminți în banca noastră. Avem empatie atâta vreme cât nu ne afectează foarte mult și posibilele efecte negative, iar asta e valabil cam peste tot: la muncă, în mediul bugetar, în privat, la școală, între părinți și profesori.
Însă într-o comunitate, într-o echipă, fără empatie, fără să te gândești un pic și la celălalt, și uneori să te pui în situații inconfortabile, n-ai cum să reușești. Când oamenii se gândesc doar la ei înșiși, ajung singuri în gânduri și în suflet. Singurătatea doare, mai ales când realizezi un lucru frumos, dar n-ai cu cine să te bucuri. Avem empatie multă, dar, în opinia mea, trebuie să învățăm să o exprimăm și atunci când e cel mai dificil.
În workshop-urile tale se schimbă dinamica grupului: de la scepticism la ascultare și înțelegere. Cum se produce schimbarea?
Workshop-urile și exercițiile pe care le țin sunt despre umanitatea din noi. La început, o parte dintre oameni sunt sceptici, fiindcă, de obicei, workshop-urile sunt făcute să-ți ofere niște informații. Ce fac eu este să-i fac pe oameni să se privească un pic mai mult între ei și să-și dea seama că ceea ce îi ține împreună la muncă nu este neapărat salariul sau cariera; ține foarte mult de umanitate. Dacă e o dispoziție bună, te înțelegi cu oamenii: intri pe ușă, vă salutați, vine fiecare cu câte o glumă. E o plăcere să mergi în acel colectiv. Eu mai pun o picătură în a conștientiza cât de important e să fim oameni unii cu ceilalți.
Am foarte multe exemple. Într-o echipă, un om era un pic marginalizat. Colegii nu erau răi; așa se întâmplase, să nu se integreze foarte bine în grup. Într-un exercițiu în care fiecare decidea când să meargă, unde să se așeze, am observat că acel coleg aștepta să vadă ce se întâmplă, ca apoi să se poziționeze perfect și să spună gândul care lipsea. Eu am văzut asta în primele două zile; echipa nu. Am insistat încă o zi. Când au observat și ei ce face, s-a ridicat extraordinar nivelul de umanitate dintre ei. Dacă la început colegul stătea în colțul mesei, la final era în mijloc, fiindcă devenise nou și important pentru ei. Îl descoperiseră.
E foarte important să ne descoperim unii pe alții la muncă, să ne înțelegem, să ne acceptăm și să conștientizăm că orice muncă e, în final, despre oameni. Orice business e despre oameni. Totul e despre om.
Ca să putem clădi mai bine împreună, uneori trebuie să facem un pas în spate. Cum antrenăm „mușchiul” ăsta?
Intrăm la muncă într-un ritm care, deseori, se accelerează. Când asta se repetă multă vreme, nu ne mai prea rămâne energie pentru pasul în spate. De obicei, o echipă nu funcționează nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că nu le mai rămâne timp pentru a observa. O soluție: sistematic, odată la trei-patru luni, să vedem cum ne oprim cu toții, să respirăm același aer, să ne uităm unii la alții, să schimbăm o săptămână ceea ce facem. Ideal, un team building nu de joi până duminică, ci, cândva, o săptămână pe an, în locul muncii.
Nu e ușor: cum oprești activitatea companiei o săptămână? Dar avem dovadă că, dacă ne oprim un pic, nu moare nimeni. Pandemia ne-a oprit și nu a murit economia. Fiecare caută ce se poate face: vorbim, discutăm în echipă și vedem cum.
I-am propus cândva unui om cu un business mic, de 10–11 oameni, să dea o „săptămână de concediu surpriză” duminică seara. Dacă anunți din timp, toată lumea muncește de crapă, înainte de a-și lua liber. Dar dacă anunți zilele libere ca o surpriză, aia e oprirea adevărată. Eu sunt artist, asta fac, dau idei nebunești.
Dacă ar exista „o rețetă a echipelor fericite”, care ar fi pentru tine primele trei lucruri esențiale pentru o echipă fericită, unită, productivă?
Unu: deschiderea spre prietenie. Dacă oamenii sunt deschiși să fie prieteni, există mare șansă să se înțeleagă și să lucreze bine împreună. Productivitatea și creativitatea cresc din felul în care se simt oamenii. Dacă știi că ai dreptul să spui o prostie și, dacă e foarte mare, rezultă un râs prietenesc, din care primim curaj și încredere.
Doi: compania să aibă grijă de echipă cu lucruri mici, dar practice și concrete. Poate o ieșire la activități comune, sport, spa pentru relaxare și minte ageră, o asigurare medicală bună, o atenție pentru copiii colegilor la zilele lor. Micile lucruri tehnice completează frumos.
Trei: să lucrăm constant la noi, găsind umanitatea din noi. Acceptând că suntem și foarte faini, și uneori deloc faini. Acceptându-ne toate părțile.
Festivalul Aproape pe care îl faceți la Baia Mare e, până la urmă, despre „împreună”. Care e succesul lui, dincolo de ce vede, și care sunt pașii următori?
Adevăratul succes e că potențialul n-a rămas doar la nivel de idee. Până nu vezi, nu trăiești, nu simți, e doar o idee. Anul ăsta am făcut primul concert cu bilet în centrul vechi din Baia Mare. Pentru unii a fost un șoc: cum adică, în centru, unde concertele sunt gratuite, mă pui să plătesc bilet? A fost frumos îngrădit, aranjat, și toată lumea și-a luat bilet. Înăuntru, altă lume: spații între oameni, deși erau peste 1000; nu era îmbulzeală. Părinți fără grijă, copiii se jucau pe iarbă. Oameni care nu-și păzeau buzunarele. Stat la rând civilizat. Era o atmosferă nouă: potențialul devenise experiență.
La prima ediție ne-au sprijinit doar oamenii care veneau la teatru. La a doua, prietenii lor. La a treia, au început să ne caute oameni să fie parteneri. Copiii lor fuseseră voluntari, au stat de vorbă cu Maia Morgenstern, au mers acasă și au spus „Ce fain, mai vreau.” Anul ăsta am avut aproape 70 de voluntari fără call de voluntari. Veneau ei activ spre noi: „Vrem și noi cu voi, când faceți?” Părinții sunau: „Vrem să ne trimitem copiii să muncească.” Partenerii și-au trimis copiii alături de noi opt zile la rând.
Planurile din capul meu sunt măricele. Vrem să învățăm România că în luna mai trebuie să vină la Baia Mare. Patru weekend-uri la rând, de joi până duminică seara: spectacole, concerte, ateliere pentru tineri, conferințe, întâlniri. Luni–miercuri, nimic: ne odihnim. Încă nu există logistică de amploare, te lupți să convingi oamenii să nu-i plătești „la negru”. La a treia ediție, ne-am dezvoltat imens: nu doar că avem oameni și plătim facturi, dar ne cunosc, știu ce vrem și care e misiunea noastră.
În viața ta personală s-au schimbat multe: te-ai căsătorit, v-ați mutat în California. Cum îmbrățișezi necunoscutul și ce cauți să înveți acum?
De câțiva ani fac eforturi să încerc să ascult viața. Mă uit la lună, îmi pun întrebări, merg prin munți, încerc să ascult ce vine către mine. Așa a apărut Anna, pe care am simțit-o imediat ca fiind o minune în viața mea. Am știut foarte repede, și eu, și ea, că noi doi suntem. Apoi, ea a venit într-o zi acasă și a zis: „Visul meu se împlinește. Am intrat pe bursă unde mi-am dorit, peste drum de Hollywood.” Ascultând din nou viața, m-am gândit: cine sunt eu să opresc așa ceva? Să zic „Mie îmi e bine la Baia Mare”? Așa că am decis să plecăm împreună. Plecarea nu e ușoară, Statele Unite trec prin schimbări. Anna a plecat ca student, eu trebuie să-mi găsesc de muncă. Necunoscute mari există, dar cred că, dacă viața a pus asta pe masa noastră, trebuie să o ascultăm. Mi-ar plăcea să schimb un pic domeniul: să lucrez pe stand-up comedy în State, acolo există deja o bază solidă pentru asta.
De când cu plecarea, am conștientizat câte griji mi-am făcut „ca prostul”. Nu am făcut unele proiecte de teamă. Cred că necunoscutul e prietenul nostru, nu dușmanul, dar nația noastră e în general una speriată de necunoscut. A fost un risc mare cu plecatul, dar cred că mai bine pierzi încercând ceva nebunesc decât să nu încerci nimic și să regreți mai târziu că nu ai făcut-o, sau să te amărăști și să dai vina pe alții pentru nefericirea ta.
Dacă ar fi să formulezi trei lecții care ne-ar face mai fericiți ca oameni, care ar fi?
Unu: ieși din casă. Mergi în locuri în care n-ai fost. Du-te cu soția la operă dacă n-ai fost. Du-te la un eveniment de business dacă n-ai fost niciodată. S-a făcut un club de biliard? N-ai jucat? Ieși din casă, expune-te vieții. Dacă îți blochezi totul în rutină, te-ai blocat cu totul.
Doi: mai fă câte o schimbare, mai ales acolo unde doare. De exemplu, mâncarea. Un șaman din Peru mi-a zis: un om trăiește 70 de ani, ai câteva sute de luni; cum ar fi ca șase dintre ele să mănânci altfel? Nu e despre mâncare, e doar despre a te confrunta cu schimbarea și a vedea ce se întâmplă.
Trei: cititul. În special cărți foarte bune, capodopere. Când citești, ai șansa să stai la discuție cu Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare, Cehov. Acum citesc pentru a doua oară „Crimă și pedeapsă”. De ce? Fiindcă Dostoievski expune durerile și păcatele omului ca pe niște lucruri nobile care te sprijină să mergi în următoarea conștiință. Toți avem părți bune și rele, decidem câteodată foarte greșit. El le transformă într-o nobilitate umană. Citind, vezi mai multe părți ale sufletului, înțelegi mai bine oamenii. Noi avem în jur cinci-zece oameni; omenirea are miliarde. Nu avem cum să cunoaștem de câte feluri e omul. Deschizând o carte foarte bună, cunoști un pic din restul omenirii și devii om mai bun în primul rând pentru tine, apoi pentru ceilalți.
Îmi plac aceste trei pentru că sunt schimbări pe care le poate face oricine: tânăr, bătrân, din orice pătură socială. Întâi schimbi tu ceva, apoi vezi dacă ți se schimbă și viața.
Exercițiu de imaginație: ai resurse nelimitate, nu se pune problema de bani, sănătate, putere. Unde ai vrea să fii peste zece ani, ce-ai face și ce ai vrea să muncești?
În primul rând, aș vrea să mă liniștesc un pic. Aș reduce mult din muncă, nu că n-aș munci, dar aș munci în special la lucruri pentru suflet: aș cânta, aș învăța să dansez, să pescuiesc, să trag cu arcul. Aș face voluntariat pentru cei care au nevoie, nu m-aș apuca să organizez din nou, ci pur și simplu m-aș prezenta dimineața acolo unde e nevoie de mine: „Uite, astea sunt mâinile mele, zi-mi cu ce pot ajuta.”
Aș trăi într-o căsuță cu acces și la mare, și la munte, dar în special aș căuta liniște, pace, tihnă, echilibru. Mai degrabă aș sprijini financiar activități care angrenează societatea decât să fiu eu tot timpul acolo.
Aș merge spre așezare, spre familie, spre a avea grijă de copii și de a reînvăța cu ei ce e viața. La muncă, aș face stand-up comedy, teatru, spectacole cu mine și oamenii dimprejurul meu; poate aș face spectacole cu oameni care nu sunt actori. Am avut o experiență în Paris cu Armand Gatti: a venit într-un cartier mai greu și a făcut teatru cu oamenii de acolo. Extraordinar: oameni din zona mai joasă a societății, brusc pe scenă în cartierul lor, și a venit tot cartierul să-i vadă. Teatrul e despre oameni, deci aș continua munca la fel ca până acum, dar mai de la distanță, delegând o parte din lucruri. Aș avea grijă de inima mea, de inima familiei și a copiilor.
