În 2014, o mână de oameni curajoși au pornit pe un drum care părea imposibil: să le ofere copiilor din sistemul de protecție din România afecțiune, educație și șansa de a visa. Din acea mână de oameni s-a născut Ajungem MARI, programul care, în mai bine de 10 ani, a sprijinit peste 3.500 de copii și tineri cu ajutorul a peste 11.000 de voluntari, din 27 de județe, pe lângă București.
Aproape 36.000 de copii trăiesc astăzi în sistemul de protecție din România. În spatele fiecărui număr este un chip, o poveste și o nevoie profundă de afecțiune și siguranță. Prin programul Ajungem MARI, aceștia primesc ajutor la școală, merg pentru prima dată la teatru, la muzeu sau în tabere de dezvoltare personală, descoperă ce pasiuni au, fac psihoterapie și participă la ateliere de consiliere vocațională. Datorită acestei inițiative, mulți copii din centrele de plasament au terminat facultăți, și-au descoperit pasiunea, au transformat-o într-o meserie și acum trăiesc independent.
Pentru echipa Ajungem MARI, zâmbetul unui copil care până ieri se simțea „invizibil” și astăzi ridică mâna cu încredere e cea mai mare recompensă. Mărturii emoționante precum „Aș fi vrut ca mama mea să fie ca tine, să mă certe uneori, dar să fie mereu acolo” arată cât de mult contează prezența constantă și atenția oferită copiilor.
Iarina Taban, fondatoarea programului Ajungem MARI, ne împărtășește cum traumele copiilor pot fi transformate în încredere, iar fiecare gest de atenție și iubire poate schimba vieți.
Cum a evoluat proiectul Ajungem Mari de la înființare și până în prezent?
Am pornit în 2014 cu o mână de voluntari curajoși și cu foarte puține resurse, dar cu o credință puternică: că fiecare copil din sistemul de protecție are dreptul la afecțiune, educație și șansa de a visa.
La început, în București, 70 de voluntari lucrau cu aproximativ 150 de copii din centre de zi și centre de plasament. Nu știam atunci că în câțiva ani vom construi o comunitate uriașă de peste 11.000 de voluntari și că vom ajunge să fim prezenți în 27 de județe și în București.
Astăzi, putem vorbi de peste 3.500 de copii și tineri sprijiniți constant și de peste 525.000 de ore de voluntariat. Copiii au participat la meditații pentru examene, au mers pentru prima dată la teatru, la muzeu sau într-o tabără la munte, au făcut psihoterapie și consiliere vocațională, și-au descoperit pasiuni precum programarea, dansul sau pictura. Dacă la început era greu să explicăm de ce e nevoie de voluntari în centre, astăzi autoritățile ne consideră parteneri de încredere.
Ce vă mână în luptă în fiecare zi în activitatea de la Ajungem Mari, ce vă aduce cea mai mare bucurie și ce anume vă hrănește energia pentru a continua?
Cel mai mult ne inspiră chipurile copiilor atunci când îndrăznesc să creadă din nou în ei. Zâmbetul unui copil care până ieri se considera „invizibil” și astăzi ridică mâna la oră cu încredere, aceasta este motivația noastră. Energia vine și de la voluntarii noștri, care își pun sufletul pe masă, uneori după zile lungi de muncă, doar pentru a le arăta copiilor că cineva îi vede, îi ascultă și îi acceptă.
De exemplu, una dintre voluntarele noastre a primit un mesaj de la o tânără instituționalizată care spunea așa: „Aș fi vrut ca mama mea să fie ca tine, să mă certe uneori, dar să fie mereu acolo”. Acel „acolo” valorează enorm, pentru că înseamnă că cineva a reușit să le ofere constanță, atenție și afecțiune.
Ce programe derulați în prezent?
În programul educațional Ajungem MARI am dezvoltat proiecte permanente care răspund pe termen lung nevoilor reale ale copiilor instituționalizați. Punem accent pe creşterea încrederii copiilor şi tinerilor din centrele de plasament în forţele proprii, pe formarea de abilităţi și transmiterea unor valori pentru o viaţă demnă şi sănătoasă.
Principalele direcţii ale programului au fost structurate încă de la început în 6 proiecte permanente care se desfășoară pe termen lung și nu se încheie odată cu finanțările punctuale:
- Remediere și pregătire școlară: ajutor la teme, recuperarea lacunelor educaționale, meditații pentru Evaluare Națională și Bacalaureat, ateliere educaționale;
- Activități culturale și recreative: excursii, ieșiri la evenimente pentru copii, vizite la muzee și teatre;
- Cursuri vocaționale: pictură, dans, sport, programare, șah;
- Psihoterapie și logopedie;
- Sprijin pentru viața independentă: consiliere vocațională, cursuri acreditate de calificare, vizite de orientare profesională în locuri de muncă, mentorat;
- Tabere de dezvoltare personală cu pentru autocunoaștere, creșterea stimei de sine și dobândirea de abilități pentru viață independentă.
În ultimii ani, am adăugat și alte proiecte specifice care adaugă valoare celor permanente, precum cel de educație antreprenorială, de ecologie și campanii de prevenire a consumului de substanțe. Credem că diversitatea experiențelor este esențială pentru ca acești copii să-și găsească drumul.
Cum măsurați impactul pe termen lung al programului asupra vieților tinerilor pe care îi sprijiniți? Există povești care te-au surprins sau emoționat mai mult decât ți-ai fi imaginat? Spune-ne câteva exemple dragi de mici sau mari victorii din acești ani de Ajungem Mari.
Măsurăm impactul prin parcursurile copiilor, dar mai ales prin transformările sufletești. Avem tineri care au intrat la facultăți, care și-au descoperit pasiunea și au transformat-o în meserie și astăzi trăiesc independent, dar și copii care, după ani de tăcere și respingere, își permit să spună: „Mă bucur că ești aici pentru mine”.
O fată care era la un pas de abandon școlar a luat Bacalaureatul cu 9,50 și a intrat și la facultate. Un băiat talentat la sport, sprijinit de voluntari să continue antrenamentele, este astăzi campion național la taekwondo. Avem doi frați din Brașov care au intrat cu nota 10 la Liceul de Arte din Brașov, secția Arhitectură, după ce a fost nevoie de o mobilizare titanică de forțe din partea voluntarilor, cu ajutor la teme, mentorat, zile întregi să-i convingă să nu renunțe pe ultima sută de metri. O altă poveste este a unui tânăr din sistemul de protecție care a intrat al 4-lea pe țară la Academia de Poliție din București și a fost primul student bursier Erasmus.
Avem tineri din sistemul de protecție care au devenit la rândul lor voluntari Ajungem MARI pentru a da mai departe tot ce au învățat ei de la oamenii MARI care le-au modelat viața.
Aceste povești sunt dovada vie că schimbarea e posibilă.
Pe lângă sprijinul educațional, o componentă importantă a programului este și cea de sprijin emoțional. Cum abordați traumele și nevoile emoționale ale copiilor?
Nimic nu este mai dificil decât să încerci să înlocuiești iubirea unei familii. Iubirea unui părinte nu poate fi mimată, nici replicată de sisteme sau instituții. Este o absență care doare, chiar și atunci când este ascunsă în spatele unui zâmbet sau al unei replici ironice. Știm că nu putem șterge trecutul copiilor care au trecut prin pierderi, abandon sau traume. Dar știm și că putem construi un prezent care să vindece, pas cu pas, acele răni invizibile.
De aceea, în jurul lor nu sunt doar profesioniști, ci oameni care le devin repere. Avem psihologi și terapeuți care lucrează constant cu copiii, oferindu-le un spațiu sigur în care să-și înțeleagă emoțiile și să învețe să le gestioneze. Dar nu ne oprim aici. Avem și voluntari instruiți, care le oferă sprijin emoțional și, mai ales, prezență. Îi ascultăm fără să-i judecăm, le validăm trăirile fără să le minimalizăm și, zi de zi, le arătăm că merită să fie iubiți, nu pentru ce fac, ci pur și simplu pentru cine sunt.
Îmi amintesc de o adolescentă care, într-o discuție aparent obișnuită, mi-a spus cu o sinceritate dezarmantă: „Cum să înlocuiesc iubirea pe care mi-o poate da mama cu iubirea pe care mi-o dă statul?”. A fost o întrebare care ne-a rămas tuturor în minte, ca un ecou greu de alungat. În spatele cuvintelor ei se ascundea o durere profundă, dar și o nevoie imensă de apartenență.
Această frază, atât de dură și totuși atât de adevărată, ne amintește de ce facem ceea ce facem. Ne amintește că rolul nostru este să construim relații care vindecă, să fim acolo când le este greu, să le arătăm că nu sunt doar „copiii statului”, etichetați de un trecut care nu e vina lor. Sunt copii care merită afecțiune, stabilitate și încredere.
Și, chiar dacă nu putem înlocui iubirea unei mame sau a unui tată, putem fi începutul unui nou drum – unul în care copilul nu se mai simte singur, ci văzut, înțeles și valorizat.
Care sunt metodele de mediere pe care le consideri cele mai eficiente? Ai putea împărtăși un exemplu concret de activitate care a avut un impact vizibil asupra unui copil sau grup?
Cele mai eficiente activități sunt cele care îmbină învățarea cu bucuria și relaționarea. Nu e suficient să transmiți informații sau să exersezi abilități, ceea ce contează cu adevărat este atmosfera în care au loc aceste experiențe, un mediu în care tinerii se simt în siguranță, ascultați și valorizați.
Foarte valoroase mi se par taberele de viață independentă, în care tinerii învață cum să-și gestioneze bugetul, care sunt responsabilitățile adulților, cum să-și redacteze un CV, cum să se prezinte la interviul de angajare. Nu e vorba doar de un exercițiu tehnic, ci transmitem mesajul că suntem alături de ei, credem în ei. Pentru tânăr instituționalizat, această validare poate fi începutul unei schimbări de perspectivă, momentul în care își dă seama că nu este singur și că are resurse să reușească.
Îmi amintesc de un grup de adolescenți într-o tabără de dezvoltare personală. La început, erau timizi, reticenți, parcă prea obișnuiți să-și ascundă gândurile și să nu deranjeze. Dar, într-o seară, în jurul focului, și-au găsit curajul să vorbească. Și-au spus pentru prima dată cu voce tare ce visuri au, ce și-ar dori să devină, cum se văd în viitor. Pentru noi, adulții din jur, părea un moment simplu. Pentru ei, însă, a fost o descătușare, ca și cum o ușă grea s-ar fi deschis. Îndrăzneau să viseze din nou, iar asta le-a adus o lumină aparte în privire.
Care sunt cele mai profunde nevoi pe care le-ați identificat la copiii din centrele de plasament? Cum sunt structurate programele de voluntariat și mentorat ale Ajungem Mari pentru a răspunde acestor nevoi?
Cea mai mare nevoie a acestor copii este siguranța emoțională. Pentru un copil care a trăit abandonul, pierderea sau despărțiri repetate, frica cea mai mare nu este întunericul, ci gândul că oamenii pe care îi iubește vor dispărea din nou. Mulți dintre ei trăiesc cu această teamă zilnică, că apropierea este temporară, că afecțiunea este condiționată și că, mai devreme sau mai târziu, vor rămâne singuri.
De aceea, constanța devine o formă de vindecare. Au nevoie de cineva care să fie acolo, să le spună „ne vedem săptămâna viitoare” și chiar să apară, exact cum a promis. Au nevoie să descopere, prin experiență, că există relații care rezistă, oameni care rămân.
Programele de voluntariat sunt construite tocmai pentru a răspunde acestei nevoi adânci. Voluntarii nu vin întâmplător, „când au timp”, ci săptămânal, cu regularitate. Își fac un loc stabil în viața copiilor, devin figuri de încredere, iar asta schimbă totul. Pentru un copil care s-a obișnuit să nu creadă în permanență, simplul fapt că cineva apare constant la ușă, de fiecare dată, la aceeași oră, este o dovadă puternică: „Nu toată lumea pleacă. Există oameni care rămân.”
Vindecarea nu vine peste noapte, dar fiecare întâlnire, fiecare joc, fiecare conversație adaugă un strat nou de siguranță. Rana abandonului nu dispare ușor, însă poate fi pansată cu răbdare, grijă și prezență. Și, încet-încet, copilul începe să creadă din nou în oameni și, mai ales, în sine.
Care sunt cele mai presante nevoi ale sistemului de protecție a copilului din România în acest moment, din perspectiva ta?
E nevoie de mai mult personal disponibil pentru interacțiunea cu beneficiarii, care să nu fie împovărat de multe proceduri birocratice. Având foarte multe activități administrative ce țin de îngrijirea copiilor, adesea educatorii nu mai au răgaz pentru nevoile reale de conectare ale copiilor. Țin minte o doamnă care ne spunea că îi întreabă pe copii dacă sunt bine și speră ca răspunsul să fie pozitiv pentru că altfel nu ar avea timp să îi asculte și consoleze.
De asemenea, este nevoie de mai multă pregătire și sprijin continuu ca întreg personalul, nu doar cei cu rol în educație, să fie conștient și pregătit pentru complexitatea traumelor acestor copii. Un educator sau un asistent maternal devine figura principală din viața lor, iar pregătirea acestuia, atât profesională, cât și emoțională, face diferența între un copil care se simte sprijinit și unul care se simte abandonat încă o dată.
Stabilitatea în formele de protecție este extrem de importantă: schimbările frecvente între centre sau de la un asistent maternal la altul îi fac pe copii să retrăiască trauma abandonului, iar continuitatea relațiilor le poate oferi acel sentiment de siguranță de care au atâta nevoie, baza pe care pot clădi în continuare. Un copil nu se poate concentra la școală dacă nu știe unde va locui mâine sau peste o lună.
Pentru a preveni instituționalizarea copiilor, care ea însăși provoacă traume adânci, sunt esențiale programele de prevenție în comunitate. Din păcate, în România, multe familii ajung să își lase copiii în grija statului nu pentru că nu își iubesc copiii, ci din cauza sărăciei extreme, a lipsei de educație parentală sau a absenței unor rețele de sprijin atunci când trec prin momente de criză. În loc ca statul să intervină abia atunci când situația a devenit ireversibilă și copilul ajunge în sistem, ar trebui să existe mecanisme prin care aceste familii să fie sprijinite din timp. Chiar dacă problemele acestor familii sunt deseori extrem de complexe, ele ar putea fi adresate de echipe de specialiști.
Investiția în sprijin pentru familii, prin consiliere psihologică, educație parentală, acces la servicii medicale, programe de formare profesională și ajutoare materiale, poate face diferența între un copil crescut de părinții lui și un copil care își petrece viața în centre.
Dacă am reuși să punem accentul pe aceste măsuri proactive, numărul copiilor care intră anual în sistem ar scădea considerabil. Nu ar mai fi nevoie să „reparăm” traumele abandonului, ci am putea construi de la început un mediu sănătos pentru copil, acolo unde îi este cel mai bine: în familie.
Cum crezi că se schimbă percepția copiilor despre ei înșiși și despre viitor după implicarea în program? Mai mult, în ce măsură s-a schimbat percepția publicului față de copiii instituționalizați?
Copiii încep să creadă în ei înșiși. Dintr-un copil care spunea: „nu pot, nu are rost”, începe să se contureze un tânăr care spune „vreau să fiu inginer”, „vreau să fac sport de performanță”, „vreau să reușesc în viață”. Este uimitor cum încrederea, susținerea și exemplele pozitive pot transforma timiditatea și resemnarea în visuri și determinare.
La nivel de societate, acest proces se reflectă în mod concret. Tot mai mulți oameni înțeleg că implicarea lor contează, fie ca voluntari care stau alături de copii, fie ca donatori care sprijină programele și proiectele dedicate copiilor. Astfel, se schimbă treptat percepția despre copiii instituționalizați, de la imaginea unor „probleme sociale” la realitatea simplă și profundă: sunt copii ca toți ceilalți, cu talente, dorințe și potențial. Tot ce le trebuie este sprijin și încredere.
Încrederea pe care o primesc nu doar că le permite să viseze, dar le oferă și curajul să transforme aceste visuri în realitate. Și, pe măsură ce societatea răspunde pozitiv, fiecare copil devine o poveste despre ce se poate întâmpla atunci când încrederea într-un om se întâlnește cu oportunitatea de a reuși.
Care sunt cele mai dificile obstacole cu care vă confruntați astăzi – ca organizație, dar și ca echipă – ori tu, ca lider în acest domeniu greu?
Cele mai mari provocări cu care ne confruntăm țin de resurse. Fondurile sunt limitate, mai ales după modificările legislative privind sponsorizările, iar nevoile copiilor sunt uriașe și diverse: de la sprijin educațional și emoțional, până la activități recreative și programe de dezvoltare personală.
Pe de altă parte, succesul programelor depinde și de oameni, de voluntari dedicați, buni și constanți. Nu este ușor să găsești persoane dispuse să ofere timp, energie și atenție săptămână de săptămână, să devină figuri stabile în viața copiilor. Prezența lor regulată face diferența între un simplu gest și o relație care vindecă. Acum suntem în plină campanie de recrutare pentru noul modul de voluntariat și simțim cu toții o presiune enormă pentru că dacă nu găsim acum oamenii buni care să se implice, copiii nu vor primi sprijinul pe care îl așteaptă întreg anul școlar. Înscrierile sunt deschise pe www.ajungemmari.ro până la data de 30 septembrie, ca apoi să începem trainingurile în țară.
Pentru noi, provocarea cea mai mare este să mențin echilibrul între urgențele copiilor și resursele disponibile. Știu că nu putem răspunde întotdeauna la toate nevoile și că fiecare alegere presupune compromisuri. Dar în ciuda dificultăților, fiecare pas mic, fiecare resursă obținută, fiecare voluntar implicat aduce un impact real. Chiar și atunci când resursele par insuficiente, dedicarea echipei și voința de a face diferența transformă limitările în oportunități pentru copii.
35.912 copii în sistemul de protecție – un număr uriaș, care arată că nu e vorba doar de „cazuri izolate”. Cum se reflectă aceste cifre în activitatea voastră zilnică – ce înseamnă, concret, să lucrezi într-o țară cu peste 35.000 de copii în sistemul de protecție?
Fiecare cifră ascunde o poveste. În spatele fiecărui număr există un copil care plânge după familia lui, un copil cu visuri, un copil care ar putea avea șansa să-și construiască un viitor mai bun.
Pentru noi, aceste cifre se transformă în liste lungi de copii care așteaptă voluntari, în proiecte care trebuie extinse rapid și în resurse care par întotdeauna insuficiente. Chiar dacă cifrele pot părea copleșitoare, pentru fiecare copil pe care reușim să-l susținem, impactul este enorm. Fiecare relație construită, fiecare zâmbet câștigat transformă statisticile în speranță.
Cum vedeți rolul adopțiilor și cât de mult contează pregătirea emoțională a copiilor?
Sunt foarte puțini copii adoptabili dintre cei cu care lucrăm. Cei mai mulți au o familie cu care sunt în contact sau de la care așteaptă vești și întoarcerea acasă. Din păcate, aceste familii nu sunt mediile cele mai favorabile pentru dezvoltarea și asigurarea unui viitor. Adopția reprezintă pentru copiii instituționalizați șansa de a avea o familie. Dar asta depinde, în primul rând, de decăderea familiei de origine din drepturi, iar apoi de pregătirea emoțională a copilului. Nu orice copil este gata să facă pasul imediat. Uneori, traumele trecutului și lipsa încrederii pot împiedica construirea unei legături sănătoase.
De aceea, munca noastră se concentrează pe consolidarea încrederii în sine și în ceilalți, pe vindecarea traumelor și pe dezvoltarea personală. Prin consiliere, mentorat și activități dedicate, ajutăm copiii să-și înțeleagă emoțiile, să le accepte și să le gestioneze. Doar un copil împăcat cu el însuși, care a învățat să se simtă valoros și sigur, va putea să accepte iubirea și sprijinul unei familii adoptive și să construiască o relație sănătoasă și durabilă.
Adopția nu este doar despre a găsi un copil pentru o familie, este despre a pregăti un copil pentru a se bucura cu adevărat de familia pe care o va avea. Și această pregătire emoțională face diferența între o adopție reușită și una dificilă, între un copil care se simte complet și unul care încă poartă răni nevindecate.
Cum putem învăța noi, ca societate și ca oameni, să ne apropiem cu mai multă empatie de copiii din sistemul de protecție?
Empatia începe cu gesturi mici. Să nu judecăm acești copii, să nu îi marginalizăm, să îi tratăm cu respect. Putem să le zâmbim, să îi ascultăm, să îi invităm la activități. Putem să devenim voluntari sau să sprijinim programele create pentru ei. Important este să nu uităm că și ei sunt parte din comunitatea noastră.
Care sunt planurile de viitor ale asociației? Aveți direcții noi de dezvoltare?
Ne dorim să extindem programul în cât mai multe județe, pentru ca tot mai mulți copii să aibă acces la oportunități reale de dezvoltare. Vrem să aducem în viața lor nu doar sprijin emoțional, ci și instrumente concrete pentru viitor: cursuri de programare care să le deschidă drumul către cariere moderne, ateliere de antreprenoriat care să le stimuleze inițiativa și creativitatea, campanii de sănătate emoțională care să îi ajute să se cunoască și să se protejeze.
Pentru noi, educația și prevenția merg mână în mână. Educația le oferă copiilor puterea de a-și construi un viitor, iar prevenția îi protejează de riscul de a repeta poveștile de abandon și lipsă de sprijin prin care au trecut. Fiecare atelier, fiecare curs, fiecare campanie înseamnă un pas înainte spre o generație mai puternică, mai conștientă și mai liberă.
Visăm la ziua în care niciun copil din sistem să nu se mai simtă singur, marginalizat sau „mai puțin valoros decât ceilalți”. Visăm ca fiecare tânăr să aibă alături oameni care cred în el și resurse care să îi permită să devină un adult independent, echilibrat și fericit. Este un drum lung, dar fiecare pas ne apropie de acea realitate în care copiii nu sunt definiți de trecutul lor, ci de potențialul uriaș pe care îl poartă în ei.
În ce zone simți că a făcut România cei mai importanți în ultimii ani? Ce crezi că ne lipsește încă și unde ar trebui să apăsăm mai tare pedala de accelerație?
Față de anii ’90, condițiile din centrele pentru copii s-au îmbunătățit considerabil. Nu mai vorbim de orfelinatele-mamut, aglomerate și lipsite de resurse, ci de spații mai primitoare, în care copiii au acces la educație, la activități educaționale și la diverse programe de dezvoltare. Progresul este evident și merită recunoscut.
Totuși, rămân provocări majore: lipsesc resursele emoționale adecvate, specialiștii calificați și programele de prevenție care să sprijine copiii înainte ca traumele să se adâncească. Educația, sănătatea și dezvoltarea personală nu sunt suficiente dacă nu există sprijin emoțional constant și intervenții timpurii.
România are nevoie să investească mai mult în această direcție, să întărească sprijinul emoțional pentru copii, să susțină familiile vulnerabile și să dezvolte programe de prevenție care să reducă riscul abandonului și să creeze medii sigure și iubitoare. Doar așa putem construi o societate în care fiecare copil are șansa să crească echilibrat, să-și atingă potențialul și să se simtă cu adevărat protejat și valoros.
Dacă ai putea transmite un singur mesaj românilor cu privire la copiii din centrele de plasament, care ar fi acela?
Aș zice chiar mesajul campaniei noastre de recrutare de voluntari: Lumea așteaptă un erou, copiii așteaptă un prieten. Dacă îi tratăm cu afecțiune, îi învățăm să viseze din nou și să devină adulți împliniți, le putem schimba viața.
Toate fotografiile fac parte din arhiva echipei Ajungem MARI.
