Intră, te rog, și privește mirarea din ochii lor: bunicii au ajuns în incubatorul viitorului. La Cluj, programul „Seniorii Digitali” i-a scos pe vârstnici din izolarea ecranelor mici și i-a dus direct acolo unde se construiește tehnologia. Între septembrie și noiembrie 2025, peste 100 de seniori au învățat la Transilvania IT Cluster exact ce le trebuie pentru a rămâne parte din prezent: să trimită mesaje, să inițieze apeluri video, să facă plăți digitale, să depună cereri către primărie și să nu se mai lase păcăliți de reclamele false și deepfake-urile care le promit miracole pe rețelele de socializare.
Programul, gratuit și susținut din bugetul local al Primăriei Cluj-Napoca (100.000 lei în 2025), continuă o tradiție începută înainte de pandemie și care a sprijinit, până acum, peste 200 de seniori. Nu e singura inițiativă de acest fel din România, însă are un diferențiator pe care participanții îl simt din prima clipă: locul și miza. În timp ce alte orașe derulează cursurile în biblioteci sau centre comunitare, Clujul a mutat învățarea chiar în mijlocul ecosistemului tech, lângă oamenii care creează produsele digitale ale prezentului, cu mentori și voluntari tineri care devin puntea dintre generații.
Iar spațiul, luminos, modern, deschis, populat de start-up-uri, roboți și echipe de inovatori, a schimbat totul: i-a legitimat pe participanți, le-a redus teama, le-a aprins curiozitatea și le-a arătat că tehnologia nu e ceva inaccesibil, ci o ușă spre autonomie, relații mai strânse cu familia și un prezent care nu îi mai lasă în urmă.
Am vorbit cu Bianca Muntean, managerul Transilvania IT Cluster și coordonatoarea proiectului, despre impactul real al programului „Seniorii Digitali”, poveștile din spatele cifrelor și ce putem învăța dintr-un model care poate fi replicat în orice oraș din România.
Abonează-te la newsletterul PozitiVești
Prima lecție: când intri într-un hub tehnologic, curiozitatea bate frica
Mulți dintre cei înscriși nu mai fuseseră niciodată într-un spațiu de coworking. Pentru unii, trebuia depășită nu doar teama de tehnologie, ci și teama de a păși într-un loc perceput până atunci ca fiind „pentru tineri”.
„Recunosc, am avut emoții: seniorii sunt foarte atașați de Centrele de Zi. Acolo se simt acasă”, spune Bianca. „Dar când au intrat prima dată în incubator, nu am văzut nici teamă, nici rezervă. Am văzut curiozitate. Ridicau privirea spre roboți, spre echipele care lucrau în open space, spre panourile interactive. Era ca o fereastră deschisă către o lume pe care o priviseră tot timpul din exterior.”
Se întâmplă uneori ca o singură propoziție să rezume transformarea unui grup întreg. Bianca își amintește una dintre cele mai puternice reacții:
„O doamnă ne-a spus: «Trec zilnic pe lângă clădirea asta și mereu m-am întrebat cum o fi înăuntru. Nu m-aș fi gândit vreodată că voi ajunge chiar să vin aici la cursuri.» Pentru mine, acel moment a confirmat tot.”
Pentru participanți, hubul nu a fost doar un decor, ci a însemnat validare. „Le-a dat sentimentul că aparțin. Că nu există «prea târziu» în tehnologie. Că lumea asta nu e închisă pentru ei.”
Lecția a doua: autonomia digitală vine cu încredere, nu cu viteză
În pauze, seniorii se apropiau de robotul umanoid și de cățelul-robot expuși în spațiu. Unii îi atingeau cu prudență, alții îi priveau din mai multe unghiuri, încercând să înțeleagă cum „gândește” un robot.
„A fost spectacol, pur și simplu. Îi fascina și îi amuza în același timp. Se temeau puțin de necunoscut, dar entuziasmul lor era autentic. Râdeau, întrebau, se mirau. Nu poți regiza reacțiile acestea.”
Pentru mulți, întâlnirea cu roboții a fost prima interacțiune directă cu „viitorul”. Iar faptul că aceasta se întâmpla înainte să deschidă aplicații sau să facă plăți online a contat: viitorul nu mai era ceva amenințător, ci ceva ce puteau explora împreună.
Programul a avut 122 de înscrieri, 108 participanți la start și 103 absolvenți. „Retragerile au fost aproape exclusiv medicale”, precizează Bianca. Zece grupe, cu 10–12 persoane fiecare, au lucrat în ritmul lor.
Primele minute din prima sesiune sunt, aproape de fiecare dată, cele mai tensionate. Unii țin telefonul cu o grijă exagerată, de parcă l-ar putea „strica” apăsând pe un buton greșit. Alții îl folosesc zilnic, dar doar pentru apeluri simple. Ce au în comun: teama de a nu greși.
„Frica de a greși e foarte prezentă la început”, spune Bianca. „Dar e uimitor cât de repede se dizolvă. Uneori, după cinci minute.”
Într-una dintre grupe, un domn de 73 de ani a reușit pentru prima dată să trimită o fotografie prin WhatsApp. S-a întors spre voluntarul de lângă el, așteptând confirmarea. Când a auzit „Da, a ajuns!”, a ridicat telefonul în aer, aproape ca pe un trofeu. Sala a izbucnit în râs, el a roșit și a glumit: „Gata, sunt periculos acum.”
„Astfel de momente apar în fiecare grupă”, spune Bianca. „Nu e doar învățare. E bucurie pură, de copil. E sentimentul că recâștigă ceva.”
Lecția a treia: impactul psihosocial e la fel de important ca alfabetizarea digitală
Lecția a treia: impactul psihosocial e la fel de important ca alfabetizarea digitală
Dacă tehnologia a fost motivul pentru care seniorii au venit la cursuri, legăturile dintre oameni au fost motivul pentru care au rămas. Bianca spune asta limpede:
„Mulți au venit pentru tehnologie, dar rămân pentru comunitate.”
La începutul fiecărei grupe se vedea aceeași scenă: oameni care nu se cunoșteau între ei, așezați cu politețe la distanță, fiecare cu telefonul ținut aproape de corp, ca un obiect pe care încă nu îl stăpâneau, dar de care simțeau nevoia să se agațe. Unii evitau privirea celorlalți, unii se așezau mereu în același colț, să se protejeze de expunere.
Odată cu primele exerciții, însă, distanțele dintre ei începeau să se micșoreze. Telefonul devenea pretext pentru conversație: „Tu unde ai apăsat?”, „Cred că suntem în același loc, hai să încercăm împreună.” Râsetele apărute din neprevăzut – un buton apăsat prea repede, o fotografie trimisă din greșeală – relaxau sala într-un fel pe care niciun trainer nu îl poate induce din exterior.
„Frica aceea că vor «strica ceva» se vedea foarte clar la început. Dar dispare repede. Uneori chiar după prima sesiune le vezi altfel postura, altfel privirea. Iar acel „pot” devine contagios.
Un exemplu pe care Bianca îl povestește cu emoție: într-o seară, o participantă a reușit să-și facă programare la medic direct din aplicație. Nu era un exercițiu planificat, doar a simțit că poate să încerce. „La următoarea întâlnire a venit cu dovada tipărită. Era atât de mândră încât le-a arătat-o tuturor. Pentru ea, acel pas mic era dovada independenței.”
Un cursant, după ce a reușit să folosească funcția de video call pentru prima dată, a spus una dintre frazele care sintetizează perfect impactul psihosocial:
„Dacă pot învăța asta la 70 de ani, pot învăța orice.”
Nu tehnologia schimbă oameni. Ci faptul că se simt capabili, văzuți, sprijiniți și, pentru prima dată după mult timp, parte dintr-un grup care contează, în care seniorii se raportează la ei înșiși. „Se vede în postură, în voce, în modul în care pun întrebări.”
Lecția a patra: cum evoluează un program care ajunge la maturitate
Voluntarii au contribuit enorm la această relaxare psihologică. Seniorii îi privesc cu un amestec de admirație și apropiere, „ca pe niște nepoți”, spune Bianca. Prezența lor rupe bariera de rușine: oamenii se simt ascultați, înțeleși, însoțiți. Un gest atât de simplu precum așezarea unui voluntar lângă un senior, la nivelul lui, îi face pe participanți să respire mai ușor.
„Dialogul dintre generații a fost incredibil de natural.”
Acest „natural” este, de fapt, o schimbare majoră în viețile unora dintre cursanți. Mulți trăiesc singuri, mulți duc cu ei griji nevorbite și multă teamă de ridicol. Într-un spațiu bine gândit, cu oameni care îi încurajează, izolarea se fisurează.
Pe parcursul ediției, grupurile s-au legat între ele într-un mod aproape invizibil la prima vedere, dar evident la final. Oameni care la prima întâlnire își țineau telefonul la piept au ajuns să împărtășească poze, să-și arate aplicații pe care le testaseră acasă, să ofere sfaturi altor colegi. Unii și-au făcut grupuri de WhatsApp în afara cursului, alții au început să meargă împreună la plimbări sau la evenimente.
„Mulți ne-au spus că se simt mai puțin singuri”, povestește Bianca. „Că înainte evitau să ceară ajutor fiindcă se simțeau depășiți. Acum simt că aparțin.”
Lecția a cincea: un model scalabil, care crește de la ediție la ediție
Ediția 2025 a fost, după cum spune Bianca, „cea mai matură” de până acum. Au lucrat mai mult pe telefoanele personale ale seniorilor, au întărit modulul de siguranță online, au rescris suportul de curs cu mai multe imagini și pași concreți, au crescut numărul voluntarilor și au introdus un modul dedicat inteligenței artificiale.
„AI-ul a fost surprinzător de bine primit”, povestește Bianca. „Au pus întrebări, au glumit, au testat. E important să nu îi scoatem din conversația despre viitor.”
Pentru 2026, planurile merg mai departe:
„Vrem mai multă practică. Probabil vom extinde programul la șapte sesiuni, ca să avem timp să lucrăm aplicat pe platformele Primăriei, pe plăți, sesizări și documente.”
„Ne dorim dotări suplimentare pentru participanții care nu au dispozitive potrivite.”
„Lucrăm la ideea de a împărți curriculumul pe două niveluri — începători și intermediari.”
„Și vrem sprijin mai personalizat pentru cei cu anxietate mare față de tehnologie.”
Scopul rămâne neschimbat: mai multă autonomie reală, mai multă încredere, un program în care fiecare senior simte că învață în ritmul lui.
Lecția a șasea: cum duci formatul către alte comunități vulnerabile
Experiența ultimilor ani arată că modelul nu este legat de Cluj, ci de modul în care este construit.
„Modelul poate fi replicat în orice oraș, pentru că interesul seniorilor nu ține de geografie. Contează felul în care îl construiești”, spune Bianca.
Ea vede deja direcții de extindere: către vârstnici singuri, unde tehnologia devine pretext pentru socializare și monitorizare a sănătății; către persoane cu dizabilități ușoare, cu ajutorul unor soluții asistive simple; către comunități rurale, prin caravane digitale; către șomeri sau părinți vulnerabili, care au nevoie de competențe digitale minime pentru a accesa servicii sau oportunități de lucru.
„Din punct de vedere logistic, nu e complicat, dar cere echipamente mobile, spații accesibile, transport acolo unde e nevoie, voluntari bine pregătiți și un ritm adaptat fiecărui grup. Dacă păstrezi această atenție pentru oameni, formatul rămâne surprinzător de flexibil.”
Lecția a șaptea: prăpastia digitală există, dar se micșorează când generațiile se întâlnesc
Bianca nu minimalizează diferențele, dar le pune în perspectivă:
„Prăpastia există, nu e un secret. Dar nu e atât de mare pe cât se crede. Când pui un voluntar de 15 ani lângă o doamnă de 75, vezi două lucruri: diferențe de limbaj digital, dar aceeași dorință de a se apropia și de a comunica.”
România, cel puțin în orașele mari, face deja câteva lucruri bine: primește inițiative comunitare, pune la dispoziție spații, sprijin instituțional, are un voluntariat tânăr surprinzător de puternic, există deschidere față de tehnologie.
Dar e loc de mai bine:
„Mai multe programe constante, nu doar anuale. Standardizarea alfabetizării digitale în comunități. Facilități pentru seniorii cu venituri mici. Acces la dispozitive. Și, foarte important, reducerea rușinii – mulți nu vin la cursuri pentru că se simt «depășiți».”
„Pragmatic, prăpastia se micșorează cu fiecare ediție. Atunci când se întâlnesc cu adevărat, generațiile își dau seama că au nevoie unele de altele.”
Concluzia Biancăi: cea mai mare reușită a „Seniorii Digitali”
Privind înapoi, din 2019 până azi, Bianca răspunde fără dubiu:
„Cea mai mare reușită a «Seniorii Digitali» este încrederea în utilizarea tehnologiei. Faptul că oameni care au venit cu teamă au plecat zâmbind, simțindu-se din nou parte din prezent.
Apoi, puntea aceea intergenerațională care s-a tot întărit în timp și a transformat proiectul într-o tradiție locală, nu doar într-un experiment reușit. Nu a fost niciodată despre cifre, ci despre comunitate și despre sentimentul că nimeni nu rămâne în urmă.”
Pentru 2026, echipa se uită în două direcții: atragerea de finanțări pentru a duce programul în alte județe, cu mai mulți cursanți și o programă mai bogată, și continuarea proiectelor de digitalizare mai largă din hubul de inovare digitală, unde Transilvania IT ajută instituțiile publice să se modernizeze și să fie mai aproape de oameni.
„Sincer, sper să păstrăm mereu componenta socială care a făcut proiectul atât de viu.”
Ce învățăm noi, ca societate, din această poveste
Că digitalizarea nu e despre aplicații, ci despre oameni.
Că seniorii pot învăța repede, dacă sunt primiți într-un spațiu care îi respectă.
Că voluntarii tineri pot crea punți sociale pe care niciun program tehnic nu le poate construi singur.
Că autonomia nu vine din manuale, ci din gesturi mici și sprijin real.
Și că un oraș devine cu adevărat inteligent atunci când nu mai lasă pe nimeni în urmă.
Pe Bulevardul Eroilor, povestea seniorilor din Cluj nu e una despre telefoane sau roboți. E despre curaj, comunitate și o generație care, la 70 de ani, descoperă că viitorul are loc pentru ea.
