Într-o dimineață, în trafic, la o trecere de pietoni, un obstacol ne ținea în coloană. Mașinile ocoleau. Waze-ul confirmase: „obstacol pe drum”. Nimic ieșit din comun. Până când am coborât din mașină.
Pe jos, un om. Căzut. Niciun semn că cineva s-ar apropia de el. Am făcut un pas spre el, dar m-am oprit. Cineva din dreapta privea. În stânga, un grup observa de la distanță. M-am gândit: „Poate intervine altcineva. Poate nu e treaba mea. Poate e o înscenare.”
Dar nimeni nu s-a mișcat.
L-am ridicat eu. Tremura. Mi-a spus cu o voce stinsă: „Credeam că o să rămân aici până mâine.” Din spate se auzeau claxoane. Cineva a murmurat: „Uite-l și pe bețivul ăsta.”
Mai târziu am aflat: era un bătrânel, cu probleme cardiace. Ambulanța l-a recunoscut. Nu era un bețiv. Nu era o alertă. Era un om. Un om care, probabil, cândva a crezut că dacă i se va face rău, cineva va suna la salvare. Sau se va opri.
Se numește Bystander Effect.
Cu cât sunt mai mulți martori, cu atât mai puțin probabil e ca cineva să intervină.
Responsabilitatea se pulverizeaza în aer, ca aburul. Nu dispare, dar nu o mai simte nimeni.
Și poate că nu doar pe stradă ne comportăm așa.
Poate că, în fața deciziilor mari, se întâmplă la fel.
Așteptăm ca altcineva să fie primul.
Să vorbească. Să creadă. Să repare. Să decidă mai bine decât am putea noi.
Ne spunem că „nu avem toate datele”, că „alții știu mai bine”, că „nu contează ce facem noi, ca indivizi”.
Dar între timp, ceea ce ar fi avut nevoie de un gest mic: un cuvânt, o ștampilă, o alegere, se stinge încet. Nu cu zgomot, ci cu lipsa noastră.
Și da, poate că nu ne e frică de vot în sine, ci de responsabilitatea lui. De greutatea lui. De faptul că nu ne e totuna.
Dar tocmai pentru că nu ne e totuna, merită să nu așteptăm.
Să nu ne uităm în jur, sperând că „se va rezolva”.
Să nu fim doar martori cuminți ai unei lumi care are nevoie de alegerea noastră prezentă.
Pentru că nu trebuie să facem totul. Doar partea noastră.
Acolo începe schimbarea.
Din întrebarea: dacă nu eu acum, cine și când?
Nu e sfârșitul lumii. Nu suntem condamnați. Dar suntem într-un moment de răscruce. Un moment în care putem alege să fim martori… sau cei care ridică.
__________
De 15 ani lucrez cu tineri din România care vor să rămână. Nu să plece. Nu să fugă. Ci să construiască aici, acasă. I-am văzut luptând cu un sistem de formare care îi pregătește pentru trecut, într-o lume care le cere curaj, meserii noi și un rost.
Le cerem să se adapteze, dar le dăm unelte vechi. Le cerem răbdare, dar nu le oferim niciun semn că merită. Așa am ajuns să cred că proiectul nostru de țară, paradoxal, e să mai avem una. Să mai putem trăi cu un sens comun.
Nu vorbesc de granițe sau instituții. Ci de idei care ne țin împreună. De încredere. De apartenență. Fără ele, nu mai suntem o țară. Suntem doar o hârtie semnată, undeva, într-un birou european.
Erich Fromm vorbește despre cum libertatea totală, în absența unor repere clare, poate deveni apăsătoare. Nu pentru că nu vrem libertate, ci pentru că odată ce suntem liberi, suntem și responsabili. Și e acolo frica de a greși, nu în sens mic, ci în sens existențial: „Dacă aleg greșit… cine devin?”
Libertatea e o sabie cu două tăișuri.
Imaginează-ți că tocmai ai terminat liceul și ești liber să alegi orice drum: o facultate, un oraș, o carieră.
E un moment magic. Dar apoi apare o teamă surdă:
„Și dacă aleg greșit? Dacă drumul ăsta nu e pentru mine? Dacă nu mai pot da înapoi?”
__________
Erich Fromm numește asta paradoxul libertății:
Cu cât suntem mai liberi, cu atât simțim mai multă anxietate în fața alegerii.
Și uneori, tocmai ca să scăpăm de frică, cedăm libertatea, o dăm altora să aleagă pentru noi, sau fugim în conformism.
Alegerea aduce cu ea responsabilitate. Și uneori fugim. Nu pentru că nu ne pasă. Ci pentru că e mai comod să urmăm ce e sigur, aprobat, familiar. Dar în acest proces, viața noastră devine un reflex.
Libertatea nu e doar despre alegere. E despre asumare.
Fiecare decizie importantă – ce drum urmezi, unde locuiești, dacă rămâi sau pleci – e un reper în arhitectura libertății tale. Dar dacă nu decizi tu… cineva o va face în locul tău.
Și-atunci libertatea devine o iluzie. Iar viața ta – un răspuns, o reacție, nu o construcție.
__________
Dacă te frământă alegerile de duminică, nu te grăbi să cauți răspunsuri comode. Caută întrebările care nu-ți dau pace. Cele care rămân și după ce s-a stins agitația, cele care te cresc, nu te liniștesc.
- Cine sunt cu adevărat acum și cine vreau să devin în cinci ani? Nu ce așteaptă alții de la mine, ci ce rămâne în picioare când pleacă vocile din jur.
- Care alegere deschide mai multe uși? Pentru mine, pentru cei de lângă mine, pentru cei care n-au încă dreptul să aleagă. Ușa prin care poate trece și speranța.
- Care variantă seamănă cu o fundație, nu doar cu un pansament? Sunt alegeri care repară, dar sunt și alegeri care reconstruiesc. Alege-le pe cele care rămân în timp.
- Ce i-aș spune celui mai bun prieten dacă ar fi în locul meu? Uneori ne iubim mai curajos prin ceilalți decât ne permitem să o facem cu noi înșine.
- Ce alegere vine din încredere? Și care din frică să nu pierd ceva? Intuiția e acolo. Într-un colț liniștit al minții. Știm ce trebuie făcut. Doar că, uneori, ne lipsește permisiunea.
__________
Gary Klein, expert în luarea deciziilor și autorul conceptului de premortem, propune un exercițiu contraintuitiv, dar extrem de util pentru claritate și responsabilitate:
Imaginează-ți că proiectul tău a eșuat. De tot.
Acum, în loc să te întrebi „ce ar putea merge prost?” — întrebare vagă și deseori ignorată, te întrebi:
„Ce a mers prost?”
Îți proiectezi mintea în viitor, după eșec, și de acolo cauți cauzele: ce decizii n-ai luat? Ce riscuri ai ignorat? Unde ai lăsat loc de ambiguitate sau amânare?
Acest exercițiu de imaginație retroactivă funcționează tocmai pentru că scoate mintea din iluzia optimismului de început și o obligă să vadă ce e fragil, neclar sau nespus.
Este o formă de realism sănătos, care ajută echipele să-și spună ce evită în mod normal: îndoielile, riscurile, greșelile posibile — când încă mai au timp să le prevină.
Îți propun un premortem civic: Imaginează-ți că, peste cinci ani, tot ce te-a speriat s-a întâmplat. România nu s-a schimbat. Tu n-ai votat. N-ai ales. N-ai spus nimic. Ce-ai fi vrut să fi făcut, dacă te-ai putea întoarce?
Poate că nu decidem totul. Dar decidem dacă participăm. Poate că nu putem repara totul. Dar putem opri degradarea. Poate că nu avem siguranțe. Dar avem această întrebare:
Ce-ai putea regreta că n-ai făcut azi, când încă puteai alege?
__________
Se apropie o duminică din aceea bună, cu lumină blândă și timp care nu te grăbește.
Un moment rar în care ai ocazia să alegi cum vrei să-ți fie ziua și, poate, chiar și săptămâna care vine.
Unii vor merge la picnic cu gânduri grele. Cu tăceri care spun mai mult decât cuvintele. Cu decizii amânate și alegeri rămase în aer.
Un picnic greu.
Alții își vor așeza păturica fără prea multă filosofie. Vor veni cu inima mai ușoară, poate și cu câteva răspunsuri la ei.
Un picnic ușor, as spune.
Tu alegi.
