Puțini oameni reușesc să transforme empatia în infrastructură de sprijin. Și mai puțini reușesc să mobilizeze o țară întreagă pentru binele celor care nu pot cere ajutor. Melania Medeleanu este unul dintre acești oameni.
Jurnalistă, om de radio și televiziune, Melania a devenit un nume greu în peisajul civic românesc. A fondat, alături de Vlad Voiculescu, proiectul MagiCAMP, un refugiu luminos pentru copiii bolnavi de cancer, și, ulterior, a creat împreună cu Luciana Zaharia Asociația Zi de Bine, una dintre cele mai eficiente și curajoase inițiative din România ultimilor ani.
Zi de Bine funcționează ca un laborator de soluții sociale. În fiecare lună, asociația alege o cauză urgentă și o transformă în acțiune, cu ajutorul oamenilor care-și donează resurse: bani, timp, zile de naștere. Nu doar că identifică problemele, dar le și rezolvă, cu plan solid, parteneri, finanțare și impact concret.
Peste 70 de proiecte (toate construite în colaborare cu specialiști, comunități și autorități) au devenit în timp modele de bună practică. În acest interviu, Melania ne vorbește onest despre două dintre proiectele care au schimbat reguli nescrise și-au pus presiune constructivă pe un sistem inert: 𝗖𝗥𝗘𝗔𝗔𝗧𝗶𝗩 – primul centru de recuperare pentru minori dependenți din România – și Loc de BINE, rețeaua de peste 200 de camere de audieri care protejează azi copiii abuzați de o a doua traumă.
Ambele au pornit de la o formă de indignare firească: „Cum adică nu există?” și au ajuns o lecție despre cum binele poate deveni sistem, nu doar o acțiune singulară. Despre cum poți să-l pui la muncă, să-l scalezi, să-l dai mai departe. Și, la final, să-ți amintești: orice zi e o zi în care poți face bine – fie și printr-un compliment, un zâmbet sau un gest care luminează drumul cuiva.
Pentru că, așa cum spune Melania, binele nu ar trebui să mai fie o surpriză.
Ce faceți, concret, în fiecare zi la Zi de BINE? Ce schimbări vedeți că produceți și ce mecanisme activați prin inițiativele voastre? Vorbește-ne despre o parte dintre cele mai dragi proiecte recente ale asociației.
Avem deja peste 70 de proiecte realizate prin Asociația Zi de BINE, așa că îmi e destul de greu să aleg, însă mă gândesc acum la două ceva mai specifice. Primul dintre ele este proiectul CREAATiV. Din păcate, în România, un copil dependent de droguri ajunge într-un spital unde e ținut o săptămână, două, i se scoate drogul din corp, după care e lăsat acasă. Și apoi părintele care îl așteaptă acasă se întreabă: „No, ce fac eu acum cu copilul?”, că nu-i ca și cum ar ști ce are de făcut mai departe. El practic s-a întors în același mediu în care a consumat drogul.
La o întrebare primită de un medic psihiatru din partea unui părinte – „ce fac cu el, unde-l duc?” – răspunsul a fost: „Așteaptă să facă 18 ani. Pentru că în România nu există centre de recuperare pentru minori cu adicții.” Eu când am auzit asta, am crezut sincer că nu are cum să fie adevărat. Din păcate, la momentul acela chiar nu exista. Era 2023 când am auzit această întrebare și acest răspuns. Și nu exista niciun astfel de centru de recuperare pentru minori. Așa că am zis: „Dacă nu există, îl facem noi.”
Așa am ajuns la Spitalul de Psihiatrie Voila, unde am cunoscut-o pe doamna doctor Irina Minescu, managerul instituției. Am mers pregătiți cu toate argumentele posibile, convinși că vom întâmpina blocaje birocratice, așa cum se întâmplă adesea când încerci să colaborezi cu statul. Însă n-a existat nicio capcană, ba chiar multă deschidere și bună intenție.
La Voila, am renovat atât pavilionul de fete, cât și pe cel de băieți. Am creat, împreună cu partenerii noștri, un centru complet de tratament și recuperare, care înseamnă mai mult decât o detoxifiere medicală, e un program pe termen lung. Copiii internați acolo rămân cel puțin o lună și participă la: terapie prin artă, ergoterapie, terapie individuală și de grup. Scopul este să le oferim instrumente reale în lupta lor cu dependența. Sigur li se va oferi la un moment dat din nou drogul, dar măcar vor înțelege un pic mai bine ce s-a întâmplat și ce pot face. Nu înseamnă că toți vor reuși, dar sigur au mai multe instrumente să zică „nu”.
Dar apoi a apărut o altă problemă. Aveam un spațiu funcțional, aveam planul, dar… cu cine lucrăm? Specialiștii pe adicții cu componentă pediatrică abia urmau să iasă din facultate în 2025. Așa că l-am cooptat în echipă pe medicul Eugen Hriscu, de la Clinica PSY, și împreună am decis să formăm echipa deja existentă de la Voila. Am dus întreaga echipă la Paris, într-un stagiu de formare, în centre specializate. Și când spun „întreaga echipă”, nu mă refer doar la psiholog și psihiatru, ci și la asistenta medicală, la brancardier, pentru că fiecare dintre ei interacționează cu copilul. Degeaba terapeutul vorbește blând, dacă brancardierul folosește un limbaj agresiv sau distant. Toți contează.
După revenirea în țară, echipa lui Eugen a oferit un an întreg de formare și supervizare în cadrul centrului CREAATiV. A fost un proces profund, în care oamenii au învățat să folosească cele mai bune instrumente în lucrul cu adolescenții dependenți.
Dar nici aici nu s-a încheiat totul. Ne-am dat seama că, din nou, părinții sunt lăsați fără sprijin. Nu știu cum să gestioneze situația, nu au niciun fel de îndrumare. Așa că am început să ne uităm la grupuri de suport pentru părinți. Dar iarăși: cu cine le facem? Nu există suficienți oameni specializați. Așa s-a născut ideea primei conferințe naționale pe tema adicțiilor, organizată de Asociația Zi de Bine. Aproape 200 de psihologi și consilieri au participat gratuit la un program de formare, cu o singură condiție: să se întoarcă în comunitățile din care vin și să creeze acolo grupuri de suport pentru părinții copiilor cu adicții.
Am închis astfel cercul tratamentului – internare, recuperare și sprijin familial. Dar a mai rămas ceva: post-tratamentul. Ce se întâmplă cu acești copii după ce pleacă din Voila? Și aici am intervenit din nou, cu un nou pas: la Centrul Comunitar Zi de Bine, am deschis un program post-cură. Copiii care au trecut prin programul de la Voila pot veni o dată pe săptămână pentru a continua terapiile. E un fir de continuitate, esențial pentru procesul de vindecare. Așadar, acum avem: post-cură, cură și tratament, și recuperare. Dar… nu ar fi mai bine să nu ajungem deloc aici? Asta e întrebarea pe care ne-o punem.
Și la ce concluzii ați ajuns, cum se poate face, în mod real, prevenție eficientă a consumului de droguri în rândul tinerilor? Ce ați învățat voi până acum despre asta?
Prevenția, până nu demult, se făcea cam așa: venea un polițist în școală și le spunea copiilor: „O să ajungeți la pușcărie.” Sau, uneori, un fost consumator de droguri era dus prin licee, cu cele mai bune intenții, ca să-i sperie pe adolescenți. Dar rezultatul? Exact inversul. Copiii erau curioși. „Deci se supraviețuiește? Uite, trăiește. Nu s-a terminat totul.” Mai mult decât atât, omul devenea vedetă – era plimbat prin școli, ajungea model. Era „cool”. Așa că mesajul nu speria, ci atrăgea.
Și asta nu e tot. Fosta Agenție Națională Antidrog mergea prin licee cu ochelari VR care simulau consumul de droguri. Practic, le ofereau prima doză, gratuit, într-un mod virtual. Ceva complet greșit, chiar dacă intenția era bună. Doar că intenția, singură, nu e suficientă. E nevoie de cercetare, de înțelegere reală a fenomenului. Noi am decis să ne documentăm. Așa am ajuns la modelul islandez, poate cel mai eficient din lume în combaterea consumului de substanțe în rândul tinerilor. În 1989, Islanda avea o rată de consum de aproximativ 47% în rândul tinerilor. Astăzi, sunt la 6%, de peste opt ani. Am zis: „Ce-ați făcut, măi? Ce-ați făcut? Vreau și eu.”
Am mers acolo, am studiat sistemul și am fost absolut uluiți. De simplitatea măsurilor. Nimic extravagant. Dar toate bine gândite și constant aplicate. Unu: săli de sport. În toate cartierele, în toate parcurile, locuri în care copiii pot face sport. Sportul nu e doar mișcare fizică. E plăcere, eliberare, validare, apartenență la grup.
Doi: centre comunitare pentru tineri. Adolescenții au nevoie să se adune, să aparțină. Este firesc. Întrebarea e: unde se adună? La colțul blocului, unde cineva le poate oferi un joint? Sau într-un centru unde pot să creeze, să discute, să se exprime? Nu trebuie să fie activități artistice – poate fi o trupă de teatru, un atelier de modelaj, sau pur și simplu un loc în care să se uite împreună la un film, sub supravegherea discretă a unui adult. Noi am deschis Centrul Comunitar Zi de Bine exact pentru asta.
Și trei: peer-to-peer education. Ce înseamnă asta? La vârsta adolescenței, tânărul respinge autoritatea. Asta face parte din procesul de dezvoltare: se desprinde de părinte, de profesor. Dacă are o problemă, nu va merge direct la un adult – decât dacă problema devine foarte gravă. Avem chiar un studiu recent, comandat de noi și realizat de DDresearch, care arată că tinerii cer ajutor abia când problema ajunge la un nivel de gravitate 8 din 10. De teamă că vor fi certați, dați afară din casă, pedepsiți.
Așa că am construit un program real de educație între egali. Am ales, din șase licee bucureștene, o sută de elevi, consilieri școlari și profesori. I-am format aproape un an de zile. Le-am vorbit despre bullying, depresie, consum, semnele emoționale sau fizice pe care trebuie să le recunoască. Cum vorbești cu un coleg care consumă? Cum îl abordezi? Cum îl ajuți fără să-l sperii sau judeci?
Acești copii s-au întors în liceele lor ca mici formatori între egali. Am început cu clasele a IX-a și a X-a. Anul viitor, vor fi a X-a și a XI-a și vor lucra cu cei mai mici. Funcționează.
Cum putem extinde aceste modele? Cum le putem duce și în orașe mici sau în comunități cu resurse mai reduse?
Asta a fost și unul dintre scopurile conferinței pe care am organizat-o, „Adicții și adolescenți”. Am invitat oameni din toată țara care au făcut deja ceva în domeniul ăsta, chiar dacă la nivel local. Marea problemă e că nu știm unii de alții. La Bistrița există un model de bună practică. La Cluj, o secție specială. În alt colț de țară, un centru comunitar. Se face ceva peste tot, dar izolat.
Trebuie să le facem cunoscute, să le punem în rețea, pentru că devin astfel ușor replicabile. Ideal ar fi să fie replicate de stat. Domnul ministru Rafila a venit la Voila, a fost și la conferință, și ne-a asigurat că modelul CREAATiV este unul care merită extins în mai multe spitale din țară. Asta se întâmpla acum un an. Încă nu vedem replica. Așa că, da, replica o vom face tot noi, anul viitor.
Mai ai și un alt exemplu de schimbare sistemică produsă prin inițiativă civică?
Da, și e un exemplu la fel de răscolitor. Camerele de audieri pentru minori. În România, un copil abuzat sexual trece printr-o traumă majoră, dar apoi e obligat să o retrăiască de mai multe ori: în fața polițistului, a procurorului, a avocatului, a judecătorului. Uneori, la ani distanță de la incident. Asta înseamnă retraumatizare. Și nu ar trebui să existe.
Mihaela Chipăr, fosta mea colegă jurnalistă, mi-a atras atenția asupra acestei probleme. Am întrebat-o: „Care e soluția?” Mi-a răspuns: „Camere de audieri pentru minori.” Nu știam ce înseamnă. Mi-a explicat. Sunt camere speciale, formate din două încăperi separate printr-un geam unidirecțional. Într-o parte, camera e prietenoasă pentru copil, dotată cu microfoane și camere video. În cealaltă parte, sunt toți cei care trebuie să afle adevărul. Copilul e intervievat o singură dată, de un psiholog sau un specialist, care primește în cască întrebările venite din cealaltă cameră. Și le reformulează cu grijă, fără să rănească din nou copilul. Totul e înregistrat, iar dacă vrei să revezi mărturia peste trei ani, doar apeși „play”.
În 2021, în toată țara exista o singură cameră de acest fel. Una. Ar fi trebuit să existe în fiecare județ. Am zis: „Hai să facem trei.” Le-am făcut într-o lună. După care au început telefoanele: „Nu veniți și în județul nostru?” Am sprijinit-o pe Mihaela să înființeze, împreună cu Anca Mureșan, Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale (VIS). Le-am ajutat cât am putut, dar le-am spus: „Drumul e al vostru. Mergeți mai departe.”
Am construit șapte camere împreună. Apoi am mers la Ministerul Public. Și, într-un final, s-a spus: „Le facem noi, în toată țara.” Astăzi, există peste 200 de camere de audieri pentru minori în România. Asta înseamnă schimbare sistemică. Asociația VIS continuă să formeze oameni care știu cum să intervieveze acești copii fără să-i rănească din nou. E o muncă grea, dar necesară. Iar noi ne arătăm mereu disponibilitatea de a da mai departe tot ce-am învățat – și ce-a mers, și ce n-a mers. Nu ținem modelele pentru noi. Scopul nu e să fim singurii care le-au făcut, ci să le vedem replicate.
Pentru că așa se face presiune reală. Când vine cineva și spune: „Uite, mă, că se poate. De ce nu poți și tu?” Și, ca să fie clar: o cameră de audiere costă în jur de 20.000 de euro. Un centru așa cum e azi CREAATiV – în jur de 150.000. La nivelul bugetului unei țări, asta e… nesemnificativ.
Haide să vorbim despre ideea de „zi de bine” ca obicei zilnic, nu doar ca nume de organizație. Ce putem face, simplu, în fiecare zi?
Mă întrebai ce se poate schimba repede și ușor? Exact asta. Să conștientizăm că fiecare zi e o zi de bine. Nu trebuie să aștepți o ocazie specială ca să faci ceva bun. Nu e nevoie de o dată anume în calendar. Orice zi e potrivită să spui un cuvânt frumos, să ajuți, să fii atent.
Și ca să spui ceva bun… chiar nu-ți trebuie mare lucru. Nu bani, nu timp în plus. E nevoie doar să observi și să ai curajul să rostești. Uite, îți dau un exemplu simplu. Venind încoace, pe stradă, a trecut pe lângă mine o doamnă care purta o rochie cu buline. Splendidă! Nu m-am putut abține. I-am spus: „Vă stă așa de bine în rochia asta.” Doamna a plecat mai departe zâmbind. Nu i-am schimbat viața, sigur că nu. Dar poate i-am schimbat începutul de zi. Și poate acel zâmbet a fost molipsitor. Poate l-a dus mai departe. Cine știe?
Chiar nu-ți trebuie mult. Doar atenție, un pic de bunăvoință și curajul de a ieși din carapace. Să vezi ceva frumos și să nu te oprești la „ce rost are să spun?”.
Dacă am spune mai des lucruri bune celor din jur, poate am construi mai ușor legături. Ar fi un început real de a reduce distanțele dintre oameni.
Sunt sigură că e așa. Uneori, un gest bun, o vorbă caldă, poate chiar bloca pornirea unui om de a spune ceva rău. Îl dezarmează. Îl înmoaie. Îi schimbă direcția. Îl scoate din starea de defensivă.
Uite, încă un exemplu, foarte simplu, dar emoționant. Mi-a trimis educatoarea un filmuleț cu Radu, băiețelul meu, și un alt copil. Celălalt copil era foarte furios. L-a împins pe Radu, l-a dat într-o parte. Iar Radu s-a dus spre el și, fără să spună nimic, l-a pupat pe obraz. Trebuia să vezi fața acelui copil. A rămas pur și simplu interzis. A stat un pic pe loc. Și apoi, i s-a luminat chipul. A fost o transformare incredibilă.
Din păcate, astăzi, binele a ajuns să fie surprinzător. Dar poate că e momentul să-l readucem în firescul vieții.
Hai să-i surprindem noi pe oameni. Cu o vorbă bună, cu o faptă simplă.
Hai să facem această mică revoluție de bunătate, până nu va mai fi o surpriză.
