Oliviu Matei, cercetătorul care face algoritmii să lucreze pentru oameni, în toate domeniile-cheie ale României

Cum ar fi dacă fermierii ar putea anticipa seceta, iar dezvoltatorii software și-ar putea scrie codul mai curat și cu un consum energetic mai mic? Dacă orașele României ar deveni cu adevărat inteligente, iar datele ar lucra în favoarea comunităților, nu doar în rapoartele trimestriale? Asta face, de fapt, Oliviu Matei: o muncă extraordinară, prea puțin cunoscută, care poate modela toate sectoarele de bază ale României.

Profesor universitar, cercetător și fondator al companiei de tehnologie HOLISUN, el dezvoltă sisteme digitale care nu dau bine doar pe hârtie, ci chiar funcționează – în agricultură, în infrastructură critică, în orașe și în companii. De peste 20 de ani, lucrează la granița dintre cercetare și aplicabilitatea sa în nevoi reale, transformând algoritmii în instrumente concrete care rezolvă probleme de zi cu zi. Nu într-un laborator izolat, ci acolo unde contează: pe teren, în industrie, în mijlocul oamenilor.

Născut în România, Oliviu și-a început traseul academic cu un master în inteligență artificială la prestigioasa Vrije Universiteit Amsterdam și un doctorat în ingineria sistemelor la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. A devenit un nume greu în sectorul informatic, cu peste 1.200 de citări științifice, un indice h de 20 și cinci brevete de invenție, în domenii precum AI evolutiv, robotică, optimizare și software inteligent.

Dar ce îl recomandă cu adevărat este felul în care reușește să aplice toate aceste cunoștințe în proiecte cu impact măsurabil:

• MODSOIL – un sistem inteligent care monitorizează riscurile agricole și ajută fermierii să ia decizii mai bune în fața schimbărilor climatice.
• SDK4ED – o platformă care optimizează software-ul pentru a consuma mai puțină energie și pentru a elimina datoriile tehnice.
• Soluții pentru orașe inteligente, infrastructuri critice mai sigure și logistică predictivă – dezvoltate alături de parteneri internaționali în proiecte Horizon 2020, Eurostars sau CHIST-ERA.

În paralel, ca profesor la UTCN, Oliviu investește în viitoarea generație de inovatori. A fost distins de studenți cu titlul de Profesor Bologna pentru implicare autentică, deschidere și excelență pedagogică. Colaborează constant cu universități și companii de top, precum Siemens, Airbus, Electrolux sau Universitatea din Groningen, dar revine mereu la Cluj, unde își continuă munca cu aceeași rigoare și modestie. Despre întregul său parcurs profesional și modul în care vede viitorul tehnologiei din România, poți vedea aici și un episod captivant de podcast Hacking Work filmat de curând.

Ți-ai început traseul academic în AI cu un master la Amsterdam și ai ajuns să creezi soluții aplicate în Cluj. Când ai pus prima dată mâna pe cod, ce problemă voiai să rezolvi? Și ce a rămas neschimbat din motivația de atunci?

Aveam vreo 12 ani și stăteam în fața unei tastaturi de calculator vechi. Era un HC 90, produs în România. Descoperisem un program numit Basic, din care nu înțelegeam mare lucru, dar era ceva magic acolo. Îmi amintesc că primul meu „proiect” a fost un joc în care apăsai o tastă și apărea un mesaj pe ecran: „Ai găsit comoara!”. Evident, comoara era imaginară, dar senzația că puteam face mașina aia să „vorbească” cu mine a fost electrică.

Ce voiam să rezolv? Nici nu știam exact. Voiam doar să învăț cum funcționează lumea asta invizibilă a codului, a logicii, a posibilităților.

Iar curiozitatea a rămas neschimbată. Nu s-a stins nici bucuria sinceră că o idee prinde viață din câteva linii de cod. Și nici convingerea că tehnologia trebuie să ajute, nu să încurce, nu să impresioneze, ci să rezolve ceva real, pentru oameni reali.

Cum arată pentru tine echilibrul între muncă, profesie, cercetare, inovație, echipă, și viața personală?

Adevărul e că am învățat cu timpul că nu poți să le ai „perfect aliniate” pe toate, mereu. Și că e în regulă. Au fost perioade în care am muncit nopți întregi, în care am visat cu ochii deschiși la o soluție care nu ieșea, în care eram atât de absorbit de un proiect, încât uitam ce zi a săptămânii e. Dar au fost și momente în care am simțit că trebuie să mă opresc. Că fiul meu are nevoie de mine. Că soarele apune frumos afară și că eu am uitat să-l mai privesc.

Pentru mine, echilibrul nu e un program bine pus la punct. E mai mult o conversație, o „negociere” tăcută, purtată de zi cu zi, între pasiune și prezență. Îmi iubesc munca, e parte din cine sunt. Dar încerc să nu uit că succesul nu înseamnă doar soluții livrate și cod perfect, ci și să-ți rămână timp și inimă pentru cei pe care îi iubești.

În unele zile îmi iese. În altele, nu. Dar mă străduiesc. Iar echipa mea știe: suntem mai întâi oameni, apoi ingineri.

După 20 de ani în tehnologie, ce te face să te ridici dimineața cu aceeași energie?

Simplu: credința că pot construi ceva care contează. Că fiecare zi e o nouă șansă de a transforma o idee într-o soluție reală, de a ușura viața cuiva, de a face lumea puțin mai clară, mai eficientă, mai bună. E greu să te plictisești când lucrezi cu viitorul. Și mai ales atunci când viitorul începe să prindă contur în fața ta, linie cu linie, proiect cu proiect.

Cea mai mare satisfacție a mea e când văd că o aplicație pe care am creat-o ajută un profesor să predea mai ușor. Sau un fermier care își folosește mai bine pământul. Sau o primărie care, în sfârșit, comunică eficient cu cetățenii. Asta îmi dă energie.

Iar în momentele grele mă gândesc la echipa mea, la oamenii care cred în viziunea noastră, și la faptul că fiecare obstacol înseamnă doar o nouă întrebare la care trebuie să găsim un răspuns. Când ai în jur oameni pasionați, idei bune și o lume întreagă de rezolvat, cum să nu te ridici din pat cu chef?

Dacă mâine nu ai avea nicio limitare (financiară, birocratică sau umană) ce ai construi prima dată? Dar, realist vorbind, care sunt următorii pași pentru tine și HOLISUN?

Dacă aș putea construi orice, fără nicio limitare, aș porni imediat un proiect national, poate chiar european, care să creeze o rețea digitală unificată, unde orașele, satele, fermele, spitalele, școlile și instituțiile publice comunică între ele, în timp real, prin inteligență artificială. Nu un „smart city” izolat, ci un ecosistem viu, interconectat, adaptiv. Un soi de „țesut neural” digital al României, care anticipează probleme, optimizează resurse și înțelege nevoile oamenilor înainte ca ei să apuce să le spună.

Mi-ar plăcea să construim ceva care să nu fie doar eficient, ci și frumos și uman și prietenos, unde datele lucrează pentru oameni, nu invers.

Însă, realist, următorii pași sunt să ducem mai departe ce am început: să ne creștem soluțiile de AI pentru agricultură, educație și administrație, să le rafinăm, să le extindem. Și să ieșim mai curajos pe piața internațională. HOLISUN a demonstrat că poate construi tehnologie solidă, adaptabilă, și mai ales aplicată. E timpul pentru noi să visăm la ceva mai mare.

Cred că România poate deveni un exemplu fantastic pe plan internațional, nu doar un „privitor de pe margine”. Și vreau să fim parte din acest viitor remarcabil al țării noastre.

Cum decizi că un proiect merită investiția ta de timp și resurse? Ai avut idei pe care le-ai abandonat la timp sau, din contră, le-ai dus mai departe împotriva curentului și au devenit soluții reale?

Pentru mine, un proiect merită dacă face două lucruri: aduce ceva nou și face bine în societate. Inovația doar de dragul tehnologiei mă lasă rece. Doar atunci când o idee îmbunătățește viața oamenilor în orice fel, fie că e vorba de un fermier care produce mai sustenabil, fie că e un elev care învață mai ușor sau un cetățean care își rezolvă problemele cu instituțiile mai simplu,  atunci știu că merită.

Sigur, am avut și idei pe care le-am abandonat. E important să știi când să te oprești. Unele proiecte sunau bine în teorie, dar nu era momentul lor sau nu aveau impactul pe care îl credeam. Și asta e o formă de înțelepciune: să nu te agăți de o idee doar pentru că îți aparține.

Dar am avut și proiecte care păreau inițial „prea devreme” pentru lume. AI-ul aplicat în agricultură, de exemplu, l-am început într-o vreme când puțini înțelegeau ce vrem să facem. Dar am crezut în el, l-am dus mai departe, iar acum e folosit, zi de zi, de oameni reali. Așadar, dacă simt că un proiect inovează cu rost și lasă ceva bun în urmă, știu că merită tot efortul și nu mă sfiesc să lupt pentru el.

Cum reușești să transformi algoritmii în instrumente utile în viața reală? Ce face diferența între un proiect care rămâne pe hârtie și unul care ajunge să fie folosit pe teren?

Păi de fapt nu e niciun secret, doar că e o practică greu de ținut: ascultă mai mult decât vorbești. Un algoritm bun nu începe în laborator, ci în discuția cu un om care îți spune: „nu știu exact cum să fac asta mai bine”. Acolo e începutul, dacă știi să-l auzi.

Apoi urmează partea grea: să simplifici lucrurile fără să pierzi esența. Să transformi o idee tehnică sofisticată într-un instrument clar, ușor de folosit, fără manuale de 50 de pagini. Dacă un fermier sau un funcționar nu-l poate folosi fără să-ți sune echipa la fiecare pas, nu ai construit nimic prea valoros.

Diferența între un proiect care rămâne în PowerPoint și unul care trăiește pe teren e tocmai asta: testarea în lumea reală, umăr la umăr cu cei care îl vor folosi. Trebuie să fii dispus să-ți murdărești mâinile, la propriu. Să vezi cum stă tableta în soare, cum merge aplicația fără semnal, cum reacționează cineva care n-a mai folosit niciodată tehnologie avansată.

Când faci asta, realizezi că succesul unui proiect nu stă în cât de „smart” e codul, ci în cât de repede îl poate înțelege și folosi un om. Și de-abia de acolo începe adevărata inovație.

România are încă mult de recuperat la capitolul digitalizare. Ce ne lipsește pentru o transformare reală și ce oportunități vezi în fața noastră? În ce direcții vezi inteligența artificială remodelând România în următorii ani și cât de important e să o integrăm etic și responsabil?

România nu duce lipsă de inteligență, ci de coerență și curaj. Avem minți strălucite, startup-uri care inovează, universități care produc talente. Ce ne lipsește? Un plan clar, pe termen lung, o punere în comun a eforturilor și, poate cel mai important, încrederea că și la noi se poate.

Digitalizarea nu trebuie să fie despre „încă o aplicație” sau „un nou ghișeu online”, ci despre cum folosim datele ca să luăm decizii mai bune, despre cum reducem risipa de timp, energie și resurse. Iar aici, inteligența artificială poate schimba totul, dacă o folosim și cu cap și cu suflet.

AI-ul poate face minuni în orice domeniu. Putem avea orașe care se autoreglează, sisteme medicale care previn, nu doar tratează, și școli în care fiecare copil primește sprijin personalizat. Dar pentru asta trebuie să construim pe baze solide: date corecte, infrastructură, oameni formați, legislație clară.

Și mai e ceva: etica nu e opțională. Nu putem aștepta „momentul potrivit” ca să ne întrebăm dacă un algoritm discriminează, dacă respectă intimitatea, dacă poate fi explicat. Trebuie să punem aceste întrebări încă de la început, nu când sistemul e deja în funcțiune și produce efecte.

Viitorul nostru poate fi extraordinar. Dar nu „se întâmplă” pur și simplu în modul în care ni-l dorim. Trebuie construit cu responsabilitate, colaborare și mai ales cu oameni care cred în el.

Cum se îmbină cercetarea academică riguroasă cu urgențele din industrie? Cum te asiguri că inovația ajunge acolo unde chiar contează?

Cred cu toată convingerea că viitorul se construiește la granița dintre cercetare și aplicabilitate. Când oamenii de știință și cei din industrie încep să vorbească aceeași limbă, nu doar în teorie, ci și în teren, atunci apare inovația adevărată. Cercetarea aduce profunzime, rigoare, înțelegere. Industria aduce ritm, realitate și nevoia de rezultat. Împreună, pot construi soluții care nu impresionează doar într-o lucrare științifică, ci chiar schimbă vieți.

Visez la un ecosistem în care universitățile, institutele de cercetare și companiile private lucrează împreună ca parteneri egali. În care granturile nu se opresc la „rapoarte finale”, ci se transformă în prototipuri, apoi în produse reale, apoi în impact. Și nu peste zece ani, ci acum.

Ce rol au curiozitatea, caracterul și reziliența în echipa ta? După ce te iei când alegi cu cine lucrezi?

Valorile sunt fundamentale. Poți să înveți aproape orice: un limbaj de programare nou, un framework, un algoritm complex. Dar nu poți învăța pe cineva să fie curios cu adevărat, să aibă coloană vertebrală sau să se ridice după ce a căzut. Asta vine din interior. Și în echipa mea, asta cântărește enorm.

Când aleg cu cine lucrez, nu mă uit doar la CV. Mă uit la ochi, la felul în care cineva pune întrebări, la cum reacționează când nu știe ceva, la cât de mult îi pasă de ceea ce face. Caut oameni care nu se mulțumesc cu primul răspuns. Care vor să înțeleagă în profunzime, care își asumă greșelile și se ridică mai puternici.

Curiozitatea duce la inovație. Caracterul ține echipa unită. Iar reziliența e ce face diferența între un proiect abandonat și unul care ajunge să schimbe lumea. Și mai e ceva: vreau să lucrez cu oameni care au bucuria de a construi. Care nu vin doar „la job”, ci care vor să lase ceva bun în urmă. Când ai o echipă cu suflet, cu nerv și cu direcție, poți muta munți.

Cum reușești să-i motivezi pe tinerii din jurul tău să viseze mai sus și să construiască mai curajos? Ce le spui când simt că totul pare prea greu sau prea departe?

Le spun ceea ce mi-ar fi plăcut și mie să aud, mai demult: nu trebuie să fii gata ca să începi. Nu trebuie să știi tot, să ai totul clar, să fie totul „perfect” ca să începi să construiești ceva valoros. Contează doar să începi. Îi încurajez să creadă în ideile lor, chiar dacă par prea mari. Să nu se teamă că sunt prea tineri, prea necunoscuți, prea „nepregătiți”. Lumea asta a fost schimbată de oameni care au îndrăznit să viseze dincolo de ce părea posibil. Iar fiecare proiect mare, fiecare companie de succes, a început cu un pas mic, făcut de cineva care n-avea toate răspunsurile, dar avea curaj.

Le spun ceva important: ai voie să greșești. Ai voie să te răzgândești. Dar nu-ți îngropa visul înainte să-i dai o șansă. Pentru că, uneori, tot ce lipsește e un om care să creadă în tine. Și dacă pot fi eu acel om, atunci înseamnă că mi-am făcut treaba.

Ce stil de leadership ai în echipa ta? Te simți mai mult profesor, partener, vizionar sau pompier?

Adevărul e că, pe parcursul unei săptămâni, sunt toate astea. Uneori, chiar în aceeași zi! Dar dacă ar fi să aleg un cuvânt care mă definește ca lider, acela ar fi: partener. Îmi place să construiesc cot la cot cu echipa mea. Nu cred în birouri închise sau în „șefi care știu tot”. Cred în conversații oneste, în feedback reciproc și în învățare continuă, de ambele părți.

Câteodată, da, sunt profesor: când cineva din echipă are nevoie de direcție sau de context. Alteori sunt vizionar: când e nevoie să ridic privirea și să arăt unde vrem să ajungem, chiar dacă drumul nu e încă desenat. Și uneori, inevitabil, sunt pompier: pentru că unele zile chiar vin cu focuri de stins, iar responsabilitatea mea e să fiu acolo pentru oamenii mei, indiferent de etapa prin care trecem.

Cel mai important pentru mine este ca fiecare om din echipă să simtă că e ascultat, că e important, că ideile lui contează. Când simți că ai spațiu să crești și încredere să greșești, înflorești. Iar eu vreau o echipă care înflorește, nu doar una care execută. Leadershipul, pentru mine, nu e despre control. E despre încredere, claritate și insuflare a curajului de care avem nevoie ca echipă.

Cât de pregătite sunt universitățile românești să formeze talente pentru industria de mâine? Și cum arată, în practică, o colaborare între mediul academic și companii care chiar generează inovație?

Unele universități din România încep să se miște în direcția bună. Și o spun cu toată încrederea. Avem profesori pasionați, laboratoare care se modernizează, studenți extrem de inteligenți. Dar ca să fim sinceri, nu e destul. Încă formăm prea mult pentru examene și prea puțin pentru viața reală. Încă lipsește legătura directă cu problemele concrete, cu terenul, cu ritmul din industrie.

O colaborare reală între universitate și companie nu ar trebui să însemne „hai să semnăm un protocol”. Înseamnă să construim împreună proiecte reale, aplicate, în care studenții lucrează cot la cot cu specialiștii, văd cum arată eșecul, cum arată o idee testată, refăcută, relansată. Înseamnă internshipuri în care „îți murdărești mâinile”, cursuri în care se discută probleme actuale, nu doar teorii din anii ’90.

Noi, la HOLISUN, lucrăm deja cu universități din România și din afară. Și pot spune cert: când studentul vede că ce face se transformă într-un instrument folosit în administrație sau agricultură, atunci își schimbă complet perspectiva. Nu mai învață „pentru notă”. Învață ca să creeze ceva cu impact.

Universitățile românești au potențial enorm. Cu mai multă deschidere spre practică, cu profesori conectați la industrie și cu proiecte comune bine gândite, pot deveni un loc de unde iau naștere soluții, nu doar talente „pentru alții”.

Dacă un student sau un om aflat în reconversie profesională ți-ar cere un singur sfat despre cariera în tehnologie, ce i-ai spune?

I-aș spune așa: nu aștepta să fii perfect pregătit. Începe de unde ești, cu ce ai.

Tehnologia e un domeniu în care lucrurile se schimbă rapid, iar perfecțiunea e o iluzie. Ce contează cu adevărat este curajul de a începe, curiozitatea de a învăța continuu și răbdarea de a construi durabil. Învață ceva mic, aplică-l. Fă un proiect, greșește, repară-l. Trimite un mail. Pune o întrebare. Conectează-te cu oameni din domeniu.

Nimeni nu devine programator, analist sau specialist în AI peste noapte. Toți cei care au reușit au avut un moment zero în care n-au știut nimic. Și totuși au început. Așa că nu te bloca în comparații sau frică. Ai voie să fii la început. Ai voie să greșești. Dar nu-ți refuza șansa să devii parte din ceva mare doar pentru că pare greu.

Ai avut un mentor care ți-a schimbat direcția? Ce învățătură importantă ai primit și ai vrea să transmiți mai departe?

Adevărul e că nu am avut un singur mentor. Am avut mulți. Pentru că am învățat, de-a lungul anilor, că fiecare om pe care îl întâlnești îți poate fi un mentor într-un fel sau altul. Unii m-au inspirat prin claritate, viziune, generozitate. Alții, prin greșelile lor, prin zidurile ridicate, prin lecțiile dureroase care m-au făcut să realizez cum nu aș vrea să fiu. Am învățat și de la profesori, și de la colegi, și de la parteneri de drum care au dispărut pe parcurs, dar au lăsat urme adânci în experiența mea de viață.

Dar cei mai sinceri mentori ai mei sunt copiii. Copiii nu doar că te învață, te reînvață. Sunt oglinzi vii. Îți arată cine ești dincolo de roluri, de funcții, de discursuri. Ei nu acceptă jumătăți de adevăr. Îți cer prezență, autenticitate, răbdare. De la ei am învățat să ascult cu adevărat, să fiu prezent, să spun „nu știu” fără rușine, și apoi „hai să aflăm împreună”.

Lecția cea mai mare pe care am primit-o, și pe care o duc mai departe, e asta: nu înceta niciodată să înveți. Și mai ales nu te crede niciodată „prea sus” ca să fii elevul cuiva. Uneori, acel cineva are 7 ani și o întrebare care te lasă fără cuvinte.

Ilustrare: arhiva foto a lui Oliviu Matei