Bine ai venit la al doilea episod din seria despre autenticitate, scrisă de Cristian China-Birta:
„– Chinezule, am venit la tine să mă înveți să fiu ca tine.
– Ce fumezi, măh? Cum să te învăț să fii ca mine când tu poți fi doar ca tine?!
– Atunci învață-mă să fiu ca mine. Dar să fiu cam cum ești tu.
Crezi că e dialog imaginat ce am zis mai sus? Treaba ta. Că fiecare alegem să credem ce vrem și ce putem în viață. Cu consecințele alea care sunt. Așa că nu o să încerc să te conving că dialogul a fost unul real. Și că se întâmplă mai des decât ai crede. Dar îți zic doar atât: a fost real. Dialogul.
De când am agățat ghetele operaționale în cuiul de la Kooperativa 2.0 (povestim cândva, dacă vrei, despre cum am gestionat procesul de legacy prin care am dat agenția pe mâna a doi asociați tineri), mi s-au tot întâmplat chestii. Adică au început stimabile și stimabili să vină la mine și să îmi ceară să îi ajut. Ba cu brandul personal. Ba cu autenticitatea aia din dialogul (real) de mai sus. Ba cu echilibrul ăla deja super-morfolit (păcat, că are atât de multă valoare, totuși…) dintre viața profesională și viața personală. Cu mai multe.
Toate solicitările astea au plecat de la ce au înțeles ei că înseamnă pensionarea mea: ”acum ai mai mult timp la dispoziție, deci ai vreme să mă ajuți și pe mine”. Cam da, cam au dreptate. Am mai mult timp și pot ajuta mai multă lume.
Apropo, recent am împlinit 100 de ore de consultanță pe sistem de #PlatestiCatCreziCaFace. Care fix asta înseamnă: vii la discuție cu mine (online sau fizic), discutăm și apoi tu stabilești cât vrei să plătești. Pregătesc un raport despre ce au însemnat toate aceste întâlniri. Care o să iasă foaaaaarte interesant, atât îți zic…
Revenind la dialogul cu „vreau să fiu ca tine”. De fapt, oamenii vor să fie mai autentici. Ceea ce este o foarte bună dorință. Doar că e aproape întotdeauna aspirațională. Și nu că am io ceva cu chestii aspiraționale. Dar chiar am ceva cu chestiile aspiraționale. Alea care sunt DOAR aspiraționale. Că îmi pare că de multe ori sunt ca dușul îmbrăcat: te uzi, dar nu te speli.
Și zic asta pentru că am văzut că multă lume zice „vreau să fiu mai autentic/ă!”. Și gata. Că – cică… – dacă îți dorești mult ceva, universul conspiră să se întâmple. Nu prea m-aș baza, totuși. Că și universul ăsta are atâtea pe cap încât numai de aruncat petale de împlinire peste creștetul nu prea mai are vreme.
Ce vreau să zic este că ar trebui și universul ăsta ajutat. Adică să faci și tu niște pași în direcția împlinirii dorinței tale, nu să lași universul să facă toată treaba. Că și universul ăsta, în universalitatea lui universală, dacă vede că ai deschis și tu geamul (triplu termopan), îți aruncă mai repede petalele alea de împlinire. Că îi este mai ușor și lui, universului, cu geamul deschis decât să se chinuie să deschidă geamul, să nu vadă vecinii (că și universul are vecinii lui…) că forțează geamul, de astea.
Unul din lucrurile pe care le poți face ca să deschizi geamul pentru ca universul să arunce cu petalele de împlinire peste tine, este să înțelegi un lucru fundamental: dacă vrei să devii mai autentic/ă, este musai să înțelegi ce înseamnă autenticitatea. Că altfel poate deschizi geamul greșit, știi cum zic…
Mie mi-a luat mult timp ca să înțeleg ce înseamnă autenticitatea pentru mine. Apropo, și asta este o chestie ghidușă: autenticitatea poate însemna ceva pentru Gigel și cu totul altceva pentru Costel.
După ani și ani de dat cu capul, de julituri și zgârieturi, de luat la pilă și de tăiat cu motocositoarea existențială, am ajuns la următoarea concluzie:
Autenticitatea este abilitatea de a-ți spune propria poveste în așa fel încât să îți placă și ție și celorlalți.
Am un workshop întreg în care despic fraza de mai sus. Că e o poveste în sine. Ce înseamnă „abilitate”. Cum ajungi să ai abilitatea asta.
„Propria”, ah, uluitoarea noastră incapacitate de a ne desprinde de modul în care ceilalți ne-au programat cum să ne trăim viețile…
„Poveste”, da, de fapt, POVESTE. Viața noastră este o poveste. Unică. Și irepetabilă. Dacă nu avem ce să (ne) povestim, e bai mare. Mare bai.
Să placă celorlalți, să îți placă ție, condiții atât de importante ca povestea să fie una reușită. Că o poveste despre care nu află nimeni, se cheamă că nu e poveste, ci literatură de sertar. Cu sertaru-n plop și plopu-n aer.
Despre cum putem să învățam mai multe despre ce înseamnă autenticitatea, o să povestesc într-un episod viitor. În care o să arăt trei manifestări prin care unii oameni cred că sunt autentici. Când, de fapt, nu sunt deloc.
Aia zic.”
Tu ce astfel de exemple ai trăit? Scrie-ne poveștile tale în comentarii.
