Sunt aproape 8 ani de când am plecat de la Giulvăz. M-am schimbat eu, dar și lumea în care trăim. Plecasem în Spania cu Erasmus pentru un an, într-un orășel puțin cunoscut. A trebuit să învăț spaniola și mi-am găsit italieni cu care să locuiesc.
Eram naiv, tânăr, nu știam multe lucruri și chiar credeam că dacă întreb pe cine trebuie, n-am cum să nu reușesc să fac ce-mi place. Dar eram speriat de lumea nouă, de valorile din ea, de interacțiunile sociale pe care nu le înțelegeam și mi-am dat seama repede că multe lucruri pe care le credeam adevărate nu se aplică.
Sunt din Giulvăz, un sat la 30 de km de Timișoara și vreo 15 km de punctul local de frontieră cu Serbia, unde mergeam des. Am crescut pe stradă cu muzică sârbească, dar și cu încă ceva dialect nemțesc, donauschwaben. La noi, duminica, după biserică, era despre zupă, și insist, „zupă”, crumpii în dobă cu carne și compotul de prune sau un tort bănățean cu nucă.
Am studiat informatica la Timișoara (făceam naveta de la Giulvăz), iar apoi în Spania, într-un orășel la 3 ore nord de Madrid. A fost frumos. Am călătorit puțin și prin Spania, de obicei singur. Am mers prin Portugalia tot singur și am învățat bine să nu-mi fie frică să fiu eu cu gândurile mele. Dar în aceste drumuri am învățat să sun acasă. Îmi era dor și îmi dădeam seama că acasă înseamnă ceva. Ceva ce știam că e mult, dar nu doream să recunosc.
Îmi aduc aminte de primele ore în Madrid, la aeroport, mă uitam cum unii sunt primiți sau așteptați, iar eu încercam să găsesc un autobuz care mergea spre orașul ăsta de care n-am auzit niciodată, unde încă nu aveam cazare și unde doar mi-am putut rezerva un hostel pe câteva zile.
Am tras de o pungă de covrigi de Buzău vreo 2–3 zile, că știam ce înseamnă banii și niciodată nu am avut un card înainte, nici cont în bancă. Era total o lume nouă și, dintr-odată, eram într-un oraș, eu singur cu gândurile mele.
În Spania, mi-am dat seama că eu nu știam neapărat ce înseamnă viața de oraș, nevoia de leisure time sau alienarea pe care ți-o dă orașul și pe care rapid trebuie să o contracarezi cu cercuri sociale, evenimente sau altele. Eu eram obișnuit cu vaci, gâște, găini și porci, fără să amintesc evenimentele satului care făceau din fiecare zi un ritual: venirea trenului la ora 6, ziua de târg sau mersul la biserică duminica.
Eram unul din acei români care, poate de multe ori pe bună dreptate, sunt sătui de sistem, dar eram și mai hater decât era neapărat nevoie. Totuși, am știut că eu nu mai vreau să fac informatică, nu vreau să stau în Spania și nu vreau să mă întorc în România, așa credeam atunci. Aveam un prieten care studia inginerie în Copenhaga și mi-a zis să aplic să studiez business, că nu mă costă nimic nici să aplic, nici să studiez, iar până îmi găsesc ceva de lucru și cazare pot să stau la el.
Am ajuns în Copenhaga și, din nou, lume nouă, reguli noi și întuneric, haha. Aici eram la școală de business, altele erau reflexele. Tinerii se mai încordau puțin; eu știam la ce să mă aștept, dar când vinerea îmi spuneau unii colegi suedezi că merg să se întâlnească cu părinții în Atena, eram puțin surprins. Eu, care împrumutasem niște cizme de la un coleg.
Totuși, mi-am dat seama și acolo rapid că trebuie să îmi fac comunitate, să mă implic în organizații studențești. Nu a trecut mult timp până mi-am dat seama că a fost bine că am făcut informatică în România și Spania și că mai înțelegeam spaniola și italiana; știam să fac ceva concret. Lucram într-o cafenea, iar în restul timpului eram cu organizațiile studențești și studiile.
Știam că era un drum lung, dar îmi trebuia un network și un job relevant pe lângă studii (student job, cum îi spun ei aici, part-time pe lângă facultate, cam 20 de ore pe săptămână dar în industrie relevantă studiilor). Lucrând 42 de ore pe lună, am putut primi și eu un fel de bursă de la stat, pe care studenții danezi o primesc doar dacă studiază, dar străinii din UE o pot primi doar dacă lucrează minimum 42 de ore pe lună pe lângă. În primele luni am învățat repede reflexele sociale din jur: pe ce pun oamenii preț, pe ce nu și cum să am grijă.
Obiectivul era să am student job cât mai repede și să cunosc oameni. A venit pandemia, m-am întors acasă. Am stat 6 luni la Giulvăz, și mi-a prins foarte bine. Acela a fost momentul când mi-am dat seama că, da, România are multe probleme, dar le am și eu pe ale mele întâi, iar prima dată trebuie să fac bine să le rezolv pe astea, să mă uit bine în oglindă, iar apoi să vorbesc de problemele României. M-am reconectat la ce înseamnă acasă și mi-am dat seama cât de giulvăzean sunt, oricât nu îmi doream eu să recunosc asta înainte.
Am venit înapoi în Copenhaga și am primit un job la o companie fintech. Am fost în acea companie 3 ani. Eu fiind al 187-lea angajat, într-un an de când am început să lucrez acolo mai angajaseră aproape 1000 de oameni, așa că am cunoscut peste 1000 de oameni noi într-un an, iar din punct de vedere social, ca skills și cross-cultural understanding, m-a ajutat mult. Începusem să pot pune bani deoparte, să pot trimite acasă și să investesc o parte din acești bani în mine. Atunci am început să sparg niște bariere pe care îmi era greu să mi le imaginez vreodată că le pot depăși.
Începusem să mă conectez tot mai mult la ecosistemul de tech de acasă, în principal la București, și să scriu oamenilor pe LinkedIn, să particip la evenimente online și să aflu ce înseamnă de fapt România, pentru că îmi dădusem seama că eu nu știam asta.
După ce am terminat studiile în Danemarca, voiam să plec la Paris, dar am ajuns în Tallinn, Estonia. De ce? Am găsit un eveniment al organizației de tineret NATO din Estonia. Chiar dacă nu eram deloc profilul tipic pentru eveniment, am sunat, am scris, am luat scrisori de recomandare, de la Ambasada României, de la concursul Ligii Studenților din Străinătate și de la Forumul Studenților de Pretutindeni, doar ca să mă lase și pe mine să particip.
Și l-au lăsat pe giulvăzean la evenimentul NATO Youth for the Baltic Sea din Tallinn, la finalul lui 2023. Acolo am cunoscut oameni noi, de la Atlantic Council până la generali din armata britanică, am fost în Parlamentul Estoniei și mi-am făcut iar cunoștințe în zona de defence și apărare, în special pe flancul estic, ceva ce a fost mereu interesant pentru mine.
La Paris am găsit imediat comunitatea românească de la Sciences Po, am fost la ambasadă cu o altă organizație, Aspire România, dar după vreo 3 săptămâni petrecute la Paris am primit o altă ofertă de lucru din Copenhaga și era prea bună ca să spun nu. Așa că, la începutul lui 2024, eram înapoi în Copenhaga.
Primii trei ani in Copenhaga au fost aproape doar muncă, dar mi-am promis să înțeleg și ce înseamnă Copenhaga, pentru că după 3 ani acolo nu știam cu adevărat orașul. Din 2019 până în 2023 fusesem doar la universitate, voluntariate și muncă. Nu îmi pare rău, m-a ajutat enorm, dar era timpul să înțeleg orașul care pare că își trăiește acum golden age-ul.
După un an mi-am dat seama că nu era direcția mea. Observasem însă că se întâmplă ceva interesant în Polonia, așa că am început să întreb în jur și mi-am dat seama că la evenimentul din Estonia întâlnisem un francez care lucra în Varșovia la agenția UE a frontierelor, și care participase la o academie de diplomație. I-am cerut să mă ajute să intru și eu acolo. Nu doream neapărat să mă mut în Polonia, dar jobul era suficient de flexibil încât să îmi permită să merg în alt loc și să mai învăț ceva nou.
Așa că în 2025 am fost la Varșovia de vreo 8 ori. Am participat la Warsaw Security Forum, am încercat să învăț cât mai mult despre Ministerul Apărării din Polonia, cel de Externe și despre flancul estic. Am cunoscut mulți studenți și profesioniști tineri din domeniu, iar între timp devenisem și parte din organizația de tineret NATO din Danemarca. Așa am ajuns la seminarii prin Croația sau Slovenia, dar și într-o bază militară aeriană din Portugalia, cu forțele aeriene portugheze.
Astfel, 2025 a fost mult despre apărare, NATO, securitate, militari și flancul estic. În același timp, începeam să fiu abordat de alte companii tech din München sau Berlin. S-a întâmplat însă ca, în ultimul moment, să primesc o ofertă din Copenhaga. Așa că am plecat înapoi să încep acest job nou în cybersecurity.
După 3 săptămâni am primit un mesaj pe LinkedIn de la un fondator din Copenhaga care voia să înceapă ceva și avea nevoie de câteva sfaturi. De fapt, un job pitch care m-a prins atât de tare încât nu am putut dormi. Am cerut să vorbesc cu investitorii, cu echipa, să văd produsul și am zis că, dacă intru cu adevărat în horă vreau să am un procent în companie.
Am bătut palma. După 3 săptămâni la jobul din cyber tech mi-am dat demisia. Am început un rol mult mai general, mult mai riscant, dar compania a primit 4,2 milioane de euro investiție pre-seed. Nu mai am timp să merg la muzeu sau la film, dar îmi place mult ce fac. Știam că, dacă refuzam oferta, mi-ar fi părut foarte rău. Am un rol foarte neclar, mult mai general, și am ajuns să fac atât programare, cât și vânzări, marketing și suport. Mă ajută mult acum, în acest job, toate experiențele generale pe care le-am avut până azi și faptul că am învățat să vorbesc cu oricine și să ascult. Dacă e timpul pentru risc, e acum când sunt fără credit la casă sau copii.
Am ajuns să reprezint tineretul danez și Danemarca la Baltic Sea Parliamentary Youth Forum 2024, în castelul Kronborg, locul din care Shakespeare l-a imaginat pe Hamlet. Timp de câteva zile am lucrat alături de tineri din întreaga regiune a Mării Baltice, în prezența mai multor parlamentari danezi și oficiali regionali, contribuind la recomandări de politici publice pentru parlamentele baltice.
Din inspirație bănățeană aș zice, am venit cu o inițiativă privind modernizarea infrastructurii tech legacy, iar propunerea a ajuns să fie una dintre cele două inițiative oficiale înaintate de Consiliul de Tineret către Parlamentul Baltic. Am ajuns chiar să luăm masa alături de Regele Danemarcei, un moment aproape ireal dacă mă gândesc de unde am plecat. Giulvăzeanul, reprezentând Danemarca, într-un castel de pe malul Mării Baltice.
Am spus multe detalii aici ca să demonstrez, prin experiența mea, că lucrurile sunt mult mai întâmplătoare. Ce pare foarte bine calculat în cariera cuiva, nu este chiar așa. Eu am o poveste specială, ar spune unii. Eu cred că, vorbind cu atât de mulți oameni, am ajuns bun la a spune o poveste și sunt sigur că există tineri din România mult mai talentați și cu povești mult mai bune decât a mea.
Acum, la final, vreau în mod special să fac foarte clar că Giulvăzul, acest loc în care am învățat atât de multe și unde am crezut la un moment dat că nu mai vreau să mă întorc niciodată, stă la baza multor lucruri pe care am reușit să le fac. Mult din ce-am reușit se datorează oamenilor simpli, oamenilor „fără multă școală”, celor uitați de clasa politică, celor despre care unii spun una sau alta. De la acești oameni am învățat să respect valorile, să fiu harnic, să sar și să ajut, să fiu om bun, să intervin acolo unde e nevoie fără să întreb. Am învățat să comunic, să ascult și să iubesc. Nu în ultimul rând, mama și tata au avut grijă să mă crească bine, să cred în valori și să respect munca, și-așa sunt și prietenii mei și cei cu care mă consult în toate, chiar și atunci când poate nu mă pot ajuta direct.
Mi-e tare dor să mă joc pe socac cu ceilalți copii, să mâncăm prune albe din pomi, să bem apă de la pompa de la tanti Marlene sau să căutăm măcriș ori dude. Cârdurile de gâște care ne zburau deasupra capului sau biciul auzit seara la 6, când veneau vacile acasă. Mi-e dor de un borândău de mazăre sau de un ciușpais de ludaie. Să nu mai vorbesc de lățădărul de la tanti Nuța. Persoane ce azi nu mai sunt în viață, dar în atât de multe feluri m-au făcut un om mai bun. Cine nu înțelege ce-am scris aici, poate lua paragraful și să-l pună în ChatGPT, explică bine.
În lumea aceea a satului, foarte pură dar și grea, fără cablu TV și fără internet, am învățat să visez. Și sper să îi fac și pe alți tineri și copii ca mine să viseze, pentru că se poate. Uneori mă simt prost că am plecat și că, într-un fel, am „lăsat în urmă” oamenii care m-au crescut. Dar știu că încă mă pot implica, știu că mă voi întoarce, știu că nu sunt supărați pe mine. Și chiar dacă mai avem uneori păreri diferite (ceva foarte sănătos), știm că ne iubim.
Valorile pure, acel acasă, cu părinții, cu vecinii, cu langoșii de la vecini, cu biserica și frații și surorile de acolo, cu domn’ părinte și satul, sunt un organism. Pe de altă parte, merg la sat și îi vizitez pe unii dintre acești oameni în cimitir, iar atunci îmi dau seama și mai mult cât de multă muncă mai este de făcut. Și încă nu mă pot întoarce, că trebuie să vadă și străinii că Banatu’i fruncea!
În final, cred că România are nevoie de noi și de sinceritatea noastră. Am vorbit mult despre „generațiile de sacrificiu”. Cred că și generația mea este una la fel, doar că în alt mod. Societatea e atât de plină de ură, ciudă și nedreptate, încât reacțiile simetrice față de nedreptate nu vor face decât să producă și mai mult rău. Nu avem timp să răspundem cu aceeași monedă. „Realismul” folosit cu ciudă ajunge, de multe ori, doar o altă formă de a întoarce oamenii unii împotriva altora. Cred profund că generația mea trebuie să întoarcă iubire pentru ură, să îi asculte pe cei nevoiți, să vorbească mai mult prin întrebări decât prin afirmații și să îi caute activ pe cei uitați.
Fac parte din generația celor plecați la studii în străinătate, care, dacă suntem sinceri, tind uneori să devină o mică șleahtă de copii întorși acasă cu nasul pe sus. Am fost și eu așa. Apoi mi-am dat seama că nu mă ajută cu nimic și că, înainte de orice, sunt giulvăzean. Mulți suntem în orașe, dar pe cei din satele uitate cine ne caută? Cine vine la noi? Cine ne mai întreabă ceva? Și mai ales: cine vorbește pe limba noastră? Nu cu accente de oraș, ci cu accent bănățean, cu muzică populară sau chiar manele, cu haine de mers la prășit, nu doar cu cinnamon rolls, ci cu plăcinte coapte pe plită.
Dacă nu reușim să ne reconectăm cu această Românie „uitată”, bine nu ne va fi. Iar succesul oricărui giulvăzean sau al oricărui tânăr va rămâne doar un titlu interesant pentru două-trei zile, după care ne vom întoarce iar la ciudă, ură și nervi pe gratis.
Asa că: spor, că de lucru avem!
Un răspuns