Uneori, cea mai mare demonstrație de umanitate nu vine de la tribune, ci dintr-un tren aglomerat, fără aer condiționat. George Bonea povestește o întâmplare care ne arată cât de firească poate fi empatia, chiar și atunci când ne e greu. O lecție despre acceptare și „sate” care funcționează:
***
Gândurile de mai jos se puteau lansa în spațiul public și mai devreme. Mult mai devreme. Cu zile bune înainte de alegerile recente, înainte de al doilea tur. Pentru că s-au petrecut cu șase zile înainte de finala Simion – Dan. Dar pentru că ce urmează să citiți putea să treacă atunci drept propagandă politică (lejer mi se reproșa că am luat bani!), am hotărât să amân relatarea.
Astăzi e doar o poveste demnă de PozitiVești.
Eram în trenul de Craiova – București. Aglomerat, cald, agitat. Se stătea claie peste grămadă pentru că se vânduseră și locurile în picioare (oare există o limită pentru ele?), așa că erau oameni peste tot în tren, mai puțin pe tavan.
În mijlocul tuturor, o mămică împreună cu băiatul ei de 9-10 ani. Copilul foarte agitat. Dar un tip de agitație pe care după câteva secunde o poți diagnostica. Puștiul nu putea să se stăpânească, lovea cu picioarele în toate direcțiile, trăgea de lucruri, urla, se zbătea. Au mai avut și ghinion, n-au mai găsit loc pe scaun așa că tot drumul de 5 ore le era rezervat în picioare. Până la urmă s-a găsit cineva să le ofere locul. Dar nici acolo copilul nu s-a liniștit. Cine știe despre ce vorbesc înțelege că e vorba de o tulburare care nu îți dă pace.
Mămica era vizibil stânjenită de toată situația, de faptul că fiul ei lovea oamenii din jur, că se tăvălea pe jos, că urla și nu putea să-l țină liniștit nici trei minute. Se vedea că o obosește teribil totul și că dacă a existat vreodată vreun pahar al nervilor acela s-a umplut de mult. Ori copilul îl răstoarnă des, așa că nu se ajunge niciodată la punctul culminant.
În ciuda faptul că totul contribuia la o potențială explozie (întârzierea trenului, aglomerația, căldura, mirosul ș.a.m.d.), s-a produs o superbă normalitate.
N-am văzut ochi dați peste cap, n-am auzit „e prea răsfățat”, ori „dacă era al meu…”. Nimeni n-a dat semne că știe să crească mai bine copilul acelei doamne (eventual cu bătaie). Nimeni n-a spus că autismul e un răsfăț, o invenție modernă, o dovadă de proastă creștere. Nu s-a enervat nimeni de picioarele primite pe sub mese, urletele care spărgeau „monotonia” lipsei de aer condiționat într-o zi mult prea călduroasă pentru vremurile ei. Toată lumea înțelegea și se comporta în consecință.
Ba chiar s-a intrat în jocul lui. A primit atenție, i s-au dat dulciuri (nu-i cea mai Montessori abordare, dar gestul a fost din bunătate sinceră), s-a vorbit cu el, ba chiar o doamnă și-a oferit telefonul pentru a-l distra cu o serie de animații care știa că îi bucurau și nepoții. Pentru câteva minute a mers, iar mămica a putut respira cât fiul ei stătea liniștit în brațele altcuiva.
Uneori, de plictiseală, copilul muta bagajele oamenilor prin tren, ceea ce a stârnit râsul călătorilor, nicidecum să îi enerveze. Dacă stai să te gândești chiar e amuzant.
La câteva zile după ce un candidat la prezidențiale l-a numit pe celălalt „autist” (dorind să-și demonstreze superioritatea), într-un tren lent și încins, mai mulți oameni – cu vârste și venituri diferite, au demonstrat că știu ce e aia autism și știu să accepte această realitate, ba chiar să o integreze.
Aproape de București se relaxase și mămica puștiului. Îi dispăruse stânjeneala. Vorbea deschis despre cum vin cu trenul săptămânal pe ruta Craiova – București pentru terapie. Era clar că era un efort financiar, dar când „satul” îți e alături, totul e mai bine.
M-am bucurat să fiu parte dintr-un sat funcțional și sunt sigur că nu e doar un caz singular.
În principiu ne facem bine, doar că în ritmul pe care îl avea și trenul ăla.
