Conf. dr. Alexandra Mureșan de la Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj, a obținut titulatura de Diplomat al Colegiului European de Medicină Internă Ecvină – ECEIM – European College of Equine Internal Medicine. Acest lucru reprezintă o premieră în România.
Pentru a obține acest titlu, Alexandra a promovat examenele de certificare ale ECEIM și a devenit specialist EBVS (European Board of Veterinary Specialisation) în Medicina internă a ecvinelor (EBVS Specialist in Equine Internal Medicine), cu competențe în diagnosticul clinic, imagistic și de laborator a unei vaste palete de patologii, cum ar fi cardiologie, neurologie, endocrinologie, neonatologie sau boli infecțioase.
Diploma de specialist recunoscută la nivel european a fost obținută în urma completării unui program de rezidențiat la VetMed Uni Viena, cu stagii în Nottingham, Marea Britanie, Koret Veterinary School, Israel, Vetsuisse Berna, Elveția, a îndeplinirii unor credențiale obligatorii legate de activitatea de cercetare, publicare și diseminare, precum și în urma unor examene riguroase.
„Am consultat boli pe care poate le voi vedea o dată în viață și am fondat împreună cu colegi din mai multe țări o echipă de cercetare care deschide drumuri în domeniul hepatologiei virale. Mi-am îndeplinit visul de a aduce tot ce mi-a lipsit acum 20 de ani în studenție aproape de studenții mei de acum, care sunt de fapt obiectivul meu principal. Ei pot fi expuși unei gândiri europene, care se încadrează în standardele înalte la nivel mondial, pot beneficia de experiența căpătată, de rețeaua de cercetare și clinica pe care am construit-o în întreaga Europă. Îi susțin în a accesa programe de schimb de experiență și vreau să-i ghidez în viitoarea lor carieră, care poate merge mai departe de diploma de doctor medic veterinar.
Medicina cailor în România este încă la început, dar a evoluat rapid în ultimii ani și va continua să o facă prin specialiștii formați și la Cluj, alături de tehnica și aparaturile moderne. Pe termen lung, sper să pot acredita un Centru de rezidențiat ECEIM în facultatea noastră, pentru a da o șansă la noi acasă celor care doresc să pășească pe o poteca încă puțin bătută”, spune Alexandra Mureșan.
Noi am vorbit cu Alexandra despre motivația din spatele dedicării medicinei ecvine și despre ce înseamnă pentru ea această reușită:
Ce înseamnă pentru tine titulatura de Diplomat al Colegiului European de Medicină Internă Ecvină, dincolo de recunoașterea profesională? Simți că schimbă ceva în felul în care îți percepi munca sau viitorul în acest domeniu?
Chiar acum nu știu ce înseamnă. E un final abrupt al unei istorii foarte lungi și pline de dezamăgiri, locuri de dat capul, plânsete de bucurie și tristețe, magie. Încă e foarte proaspăt totul și senzația este, cum a spus-o un bun prieten diplomat și el, de gol în interior. După ce se va sedimenta poate voi percepe altfel.
De schimbat nu, nu schimbă nimic. Îmi doresc mult să se înțeleagă că sunt același om care eram acum o săptămână. Este o recunoaștere oficială a mulți ani de clinică, studiu de mii de pagini, cercetare, stagii, cursuri, scoli de vară, călătorii, toate dedicate medicinei interne a calului, dar ele nu au apărut subit în creierul meu în 17 februarie când am primit rezultatul examenelor.
Titlul de diplomat este o garanție a calității. Însă dincolo de prestigiul adus, este de fapt drumul parcurs până la el. Avantajele vor fi însă pe termen lung, pentru că îmi doresc foarte mult să îl folosesc la valoarea sa maximă și să aduc niște schimbări în modul în care abordăm medicina, studenții, bunăstarea cailor, doresc să mă implic în colegiu pentru a susține și alți rezidenti și să aduc cât de multă conștientizare nu numai a ce se poate face (asta putem citi liniștiți pe net la cafea), ci asupra a ce trebuie să facem pentru a progresa.
Ce te-a motivat să te dedici medicinei ecvine, un domeniu atât de specializat, și cum te-a schimbat această călătorie ca om, dincolo de cariera profesională?
Specializarea asta m-a chemat ea pe mine, nu eu pe ea. În facultate am plecat cu o bursă Erasmus la Viena, unde am făcut stagii de câte o lună pe mai multe clinici. Eram o studentă aeriană, visam cai pe pâine (la vremea aia daca nu erai de la țară îi vedeai la televizor, sau ca mine în revistele Wendy aduse de prin Germania și la clubul sportiv al armatei, unde îmi plăteam lecțiile din banii de meditații dați copiilor mai mici) și sufeream grozav că în facultate văzusem doar mumia de la anatomie din specia asta.
S-a nimerit că la medicina internă am dat de o echipă foarte faină și umană, care aborda fiecare caz ca pe un joc din ăla cu indicii, inclusiv cu noi studenții. Aveau rezidentă o tipă super smart, mi se părea cea mai cool ființă din lume, cu un piercing în limbă și o minte sclipitoare. Femeia aia, împreună cu șeful de clinică și restul echipei (care mi-au devenit prieteni de-a lungul anilor), mi-au deschis ochii fără să mă facă să mă simt prost că nu știam nici măcar sa recoltez sânge corect, m-au lăsat să pun mâna pe ecograf, endoscop, să fac mici manopere. Mai am și acum poza cu primul cateter montat. Și fiecare caz se discuta, din indiciu în indiciu până ajungeam la rezoluția lui. Mi s-a părut fascinant să strâng indiciile astea, uneori finuțe alteori le vedeai din avion, și să le așez să formez un puzzle pentru imaginea de ansamblu.
Încă îmi place asta la medicina internă, e plin internetul de meme-uri că nouă interniștilor ne place să vorbim, că avem vizite de două ore, că facem anamneze interminabile și scriem ode potasiului, și e adevărat – pot sta cu studenții 6 ore pe un caz fără nici o problemă, cu zeci de ramificații într-o constelație de medicină, mă plimb cu tabla după mine să pot să desenez. Îmi place să văd dincolo de analize, să cunosc de ce-ul, rotițele invizibile care se învârt, complexitatea cazurilor care ajung în spitalul de referință. E ceva artistic în abordarea asta.
A urmat o poveste lungă în urma căreia prof. Van den Hoven care la vremea aia era președintele colegiului european de medicină internă ecvină m-a întrebat dacă nu vreau să mă specializez. Habar nu am avut în ce mă bag. Am zis da pentru că mă îndrăgostisem de Viena, vorbeam limba, era ceva atât de diferit și nou, iar eu eram grozav de ambițioasă și, desigur, aveau cai.
Când am trecut prima oară prin spital seara, înainte de gardă, într-un aprilie caldut, mi s-a schimbat chimia creierului. Este ceva legat de mirosul de fân și sunetul de mestecat care se aude la sfârșitul zilei, când toată nebunia s-a încheiat și toată lumea e acasă, ești doar tu și pacienții pe care i-ai îngrijit ziua, sunt sănătoși acum și multumiti.
Au trecut atâția ani și încă mă umple de endorfine atmosfera respectivă. Ăla a fost momentul când am știut că asta vreau să fac toată viața. Dincolo de viața profesională e greu de definit. Orice coleg veterinar va spune că viața noastră interioară, socială, de familie e legată în lanțuri de cea profesională, se împletesc nu întotdeauna armonios, dar nu se pot separa.
Povesti am multe, dar fiecare pacient, atât de aici din Romania, cât și din multele țări în care am făcut stagii m-a învățat ceva atât profesional, cât și personal. Cai de sute de mii de euro, cai salvați din situații de abuz, munca cu asociații, cu cămătari, cu antrenori, interacțiunea cu copii veniți cu poneiul și doamne octogenare cu un cal de dresaj, și-au lăsat amprenta fiecare.
E interesant că deși am intrat în meserie iubitoare de animale și deși am avut multe experiențe negative cu proprietarii, acum, după 15 ani, pot spune că am învățat să fiu empatică față de semenii mei, nu doar față de cai, am învățat să iubesc medicina, nu doar cea de cai și am realizat că am o chemare puternică spre a da mai departe ce știu, a împărtăși cu studenții, a vedea cum se luminează ochii celor neinteresanți cu cea mai faină culoare, cea a curiozității.
Sursă imagine cover: Cluj24.ro.
