Bine ai venit la episodul 4 din seria despre autenticitate. Dacă n-ai citit primele trei, nu-i bai, că poți înțelege și separat articolul ăsta. Dar dacă ai răbdare și chef, dă-le o tură. Merită, că doar nu le-am scris în pauza de reclame.
Hai să vorbim despre elefantul din sufragerie, cum ar zice patagonezul ajuns din greșeală în Poplaca. Sau, mai exact, despre elefantul din feed. Elefantul algorimic, dacă vrei.
Știi genul (toți avem măcar un prieten așa…). Omul care postează în fiecare zi. „Astăzi am ales să fiu eu însumi.” „Nu-mi pasă ce zice lumea.” „Autenticitate, nu performanță.” Și toate astea scrise (deși de o plicticoșenie decisivă…), dintr-o cafenea cu lumini perfecte (că de aia a ales să își bea cafeaua acolo, îți dai seama…), cu hashtaguri bine studiate și ora de postare aleasă după algoritmul de pe Instagram sau de pe Facebook sau de pe rețeaua pe care își aburcă conținutul (pardon my French…).
Nu zic că omul e rău. Sau că face ceva rău. Dar totuși zic: undeva pe drum, omul din povestea noastră a confundat a posta despre autenticitate cu a fi autentic.
Și diferența dintre ele e cam ca diferența dintre a face duș îmbrăcat sau dezbrăcat. În primul caz, te uzi, dar nu te speli.
Maimuțăreala autentică, cel mai tare oximoron al erei digitale
Am văzut în cei aproape 20 de ani de social media o grămadă de trenduri. Dar cel mai fascinant și cel mai dureros este trendul autenticității de suprafață. Funcționează cam așa: cineva autentic cu adevărat apare online și prinde. Lumea îl urmărește, îl distribuie, îl iubește. Și imediat, ca ciupercile după ploaie, apar clonele. Care fac exact ce face el. Aceleași gesturi. Același tip de povești. Același „nu-mi pasă ce zice lumea”, spus cu grijă maximă față de ce zice lumea.
Asta e maimuțăreala non-autentică. Un oximoron viu și bine hrănit.
Și nu e vina lor, a clonelor. E o reacție umană cât se poate de normală. Dacă ceva funcționează la altul, încerc și eu. Problema e că autenticitatea, spre deosebire de orice alt trend, nu se copiază. Nu există rețetă universală. Nu există un „fă și tu asta și vei fi autentic/ă”. Autenticitatea lui Gigel nu funcționează pe Costel. Am mai zis asta. O mai zic. Și o mai zic.
Atunci care-i faza, dom’le, cu autenticitatea cea adevărată?
E mai simplă și mai complicată decât pare în același timp. Simplă, pentru că nu are de-a face cu ce postezi. Complicată, pentru că are de-a face cu ce ești. Sau, cum zicea marele Planton (nu ăla de a jucat la CFR Cluj!), una este să fie ceva și alta este să pară că este ceva.
Am ajuns în timp la concluzia asta – și nu ușor, că am dat destul cu capul de pragurile ignoranței mele că ar trebui să fiu mai bun de atât – că autenticitatea profundă se construiește în două direcții pe care lumea le ignoră sistematic:
Prima – pacea cu tine însuți.
Nu vorbesc de narcisism. Nu vorbesc de „mă iubesc, sunt perfect, ceilalți nu mă înțeleg”. Vorbesc de ceva mult mai profund și mai greu de atins: să știi cine ești. Să îți cunoști limitele – și nu ca să te scuzi, ci ca să știi de unde îți iei zborul. Să îți cunoști fricile – și nu ca să le eviți, ci ca să nu te mai conducă fără voia ta. Omul care nu s-a împăcat cu el însuși nu poate fi autentic. Poate fi consistent – că și consecvența în haos tot consecvență e – dar nu autentic. Pentru că autenticitatea presupune un fel de liniște interioară din care vorbești. Nu o fugă din care strigă egoul.
A doua – pacea cu ceilalți.
Și asta e chiar mai grea decât prima. Mulți oameni confundă autenticitatea cu… sfidarea. „Nu-mi pasă de nimeni.” „Fac ce vreau eu.” „Lumea poate să zică ce vrea.” Sună bine. Sună tare. Dar nu e autenticitate. E rebeliune adolescentină („vârsta e doar un număr!”, zise în timp ce să dădea cu Voltaren pe la genunchi…) cu pretenții filosofice. Pacea cu ceilalți nu înseamnă că faci ce vor ei. Înseamnă că nu ai nevoie de aprobarea lor ca să știi cine ești. Există o diferență fundamentală între a nu-ți păsa de opinia altora – care e o formă de forță – și a fi defensiv față de opinia altora – care e o formă de frică.
„Secretul este că nu îmi pasă de ce cred ceilalți despre mine. Deloc.” – Am zis asta la primul articol. Și dau declarație și la notar, dacă vrei, că asta cred. Cu tărie (demnă de o pălincă bună). Dar vreau să nuanțez: nu îmi pasă de opinia lor pentru că nu am nevoie de ea ca să mă definesc. Nu pentru că îi disprețuiesc. Asta e cu totul altceva. Nu-mi pasă pentru că, dacă mi-ar păsa, m-aș încărca emoțional (și, de regulă, iau decizii tare proaste la emoție…). Dar MĂ INTERESEAZĂ părerea lor. Adică scot la înaintare raționalul, nu emoționalul. Mai povestim noi pe tema asta, dacă e.
Cum arată, bre, în practică pacea păcii asta despre care tot vorbești?!
N-am să-ți dau un tutorial de 7 pași. Nu pentru că nu pot. Ci pentru că nu există.
Dar îți dau câteva semne că ești pe drumul cel bun:
- Când cineva te critică, primul gând nu e „cum să mă apăr” ci „are dreptate în vreun fel?” – asta e pace cu tine însuți.
- Când ești singur și nimeni nu te vede, ești la fel ca atunci când ești în fața a 500 de oameni – asta e autenticitate reală.
- Când un om important pentru tine nu e de acord cu tine și reușești să rămâi tu, fără să te îndoi și fără să devii agresiv – asta e pace cu ceilalți.
- Când nu mai simți nevoia să explici cine ești la fiecare colț – asta e liniștea din care vorbește autenticitatea.
Social media – sculă dreaptă sau oglindă strâmbă?
N-am nimic cu social media. Cum să am? Am trăit din ea jumătate de viață. Și am construit un business din și prin ea. Dar asta nu înseamnă că îi ridic statuie în slăvi, cum ar veni. Căci am observat – în mine, în oamenii cu care lucrez, în clienții de la consultanță – că social media face un lucru foarte periculos dacă nu ești atent.
Îți arată o versiune editată a lumii și îți cere să te compari cu ea. Și dacă nu ești bine împăcat cu tine însuți, comparația aia te mănâncă pe dinăuntru. Și atunci cauți să compensezi. Și compensarea arată că… maimuțăreala non-autentică despre care vorbeam la început.
Social media poate fi o unealtă extraordinară pentru a-ți arăta autenticitatea. Dar nu poate fi sursa ei. Sursa e în tine. Întotdeauna în tine.
Aia zic.
Data viitoare: dacă tot am tot vorbit despre ce nu e autenticitatea și despre cum se construiește, hai să vorbim și despre ce câștigă omul care chiar o trăiește. Top 5 beneficii pe care le aduce autenticitatea reală în viața ta. Că nu e numai floricele și bune simțiri – e și business serios.
