-Băiii, mi-am uitat pantofii ăia cu ștaif în mașină! Că petardele astea de le am în picioare sunt ăia de condus. Dar am uitat să mi-i schimb. Aia e.
-La ce nebun ești mai contează? (și începe să râdă)
Am avut discuția asta cu un amic. Care, cumva întâmplător și nu prea, este și fanul meu. Că mă urmărește de când eram io mare blogger și rupeam topurile blogosferice din România. Adică, practic, mă citește (și, zice el, mă respectă) de vreo 17 ani. Nu îți zic asta doar ca să mă laud, ai puțintică răbdare, îți raportez mai jos.
M-am întâlnit cu el la un eveniment din afara Bucureștiului. Și, după ce n-am salutat și îmbrățișat (nuș ce-i cu mine, parcă fac din ce în ce mai mult asta în ultima vreme, mă apuc de îmbrățișat oameni…), am avut scurtul dialog de mai sus. Pricinuit de faptul că am realizat că nu apucasem să îmi schimb pantofii. Să îmi pun și io ceva cât de cât mai de soi. Că urma să urc pe scenă. La un eveniment cu câteva sute de oameni. Unde eram speaker pe subiectul autenticitate.
Mergătorii (că nu le mai pot zice pantofi…) pe care îi aveam în picioare, ăia de condus, sunt după cum îi vezi în poză. Adică niște șalupe care nu doar că și-au trăit traiul, dar nici măcar nu mai au ce mălai să mănânce. Cu toate aceste, sunt de departe pentru mine cei mai buni pantofi pentru condus. Și, când am niște sute de kilometri de încovrigat volanul, îi prefer. De departe.
La discuția noastră a asistat și o doamnă. Ferchezuită major. Nu o zic în sensul rău. Adică era super-aranjată. Dar o zic în sensul că alocarea unui asemenea efort și a unor asemenea resurse pentru arătatul de bine (în fața unor oameni cărora oricum le pasă cam de 79806 de ori mai puțin decât credem noi) este o acțiune mai străină de mine decât este un frigider de un pinguin arctic.
Adică, simplificând ca de pe cartier, nu-mi pasă de acest aspect. Dacă nu ar fi doamna mea să îmi cumpere haine, șansele de a mă vedem cu primul tricou pe care îl găsesc și cu prima pereche de blugi care îmi vine în față sunt imense. Spre decisive.
Doamna ferchezuită era un fel de organizator al evenimentului. Care, normal, știa că urmează să urc pe scenă. Și s-a impacientat. Doar că acum avea o problemă: nu știa cum să îmi zică direct în față că nu i-ar plăcea să mă vadă urcat pe scenă încălțat cu topăncile alea. Pentru că, cel mai probabil în mintea ei (și pe sistemul ei de referință; acest păcat continuu pe care îl săvârșim, mai povestim noi despre asta…), i-ar fi știrbit cumva prestigiul evenimentului.
După mai multe momente de fâsticeală și stinghereală (io m-am prins care-i faza și începeam să mă amuz; mai trăisem așa ceva de multe ori), mi-a zis ceva de genul că ”dacă se poate, dacă nu vă deranjează”… Dar n-am lăsat-o să termine. M-am apropiat de ea, i-am luat mâinile ei în mâinile mele, m-am uitat în ochii ei mari și i-am zis zâmbind: „Doamnă, nu știu cine ești, dar după ce mă cobor de pe scenă, dumneata o să știi cine sunt. Și o să înțelegi de ce n-am nicio problemă să urc pe scenă cu șperlele astea de pantofi în picioare”. Și am plecat. Lăsând-o înmărmurită. În timp ce amicul meu râdea și zice „așa e el, nebun, n-ai ce să îi faci”.
Și a venit momentul meu. Pe scenă. În fața a câtorva sute de oameni. Am vorbit despre autenticitate. Și am început exact arătând către pantofii mei. Și spunând povestea cum am uitat să îi schimb. Și cu accent pe ASUMAREA a ceea ce ești. Fără să te mai intereseze altceva decât să trăiești cât mai bine în viața ta, nu să îi faci pe ceilalți să trăiască mai bine în viața lor. Am rupt.
La final, doamna ferchezuită a venit la mine. Și cu ochii mari mi-a zis doar atât: ”Cum faceți asta?! Cum de sunteți atât de nonșalant?! Care este secretul?!”.
I-am luat din nou mâinile în mâinile mele, m-am uitat în ochii ei mari și i-am zis: ”Secretul este că nu îmi pasă de ce cred ceilalți despre mine. Deloc”.
Ți-am zis povestea asta, dragă cetitoare/cetitorule, pentru că despre astfel de chestiuni o să scriu aici în Piața Sfatului. O să fie o serie de articole despre autenticitate. Despre cum să spui NU celorlalți (o formă majestică de a-ți spune DA ție). Și despre diferența dintre a avea așteptări de la ceilalți (GREȘIT!) și a avea estimări raportat la ce ar putea ceilalți să facă în raport cu ce ai tu nevoie (CORECT!).
Doar să stai pe-aproape. Că restul fac eu, știi cum zic.
Aia zic.
