Termenul „hater” a ajuns să redefinească discursul public, iar etichetarea rapidă a oricărei opinii critice drept „hate” riscă să ne împingă într-o zonă de conformism și autoamăgire. Dar cine ar fi crezut că până și ChatGPT e hater?
Acum vreo 20 de ani, Honda a venit cu o campanie publicitară care spunea așa: Hate something, change something vorbind despre importanța urii ca resort declanșator al dorinței să faci lucrurile mai bune. Nu știu vreun alt brand care, de atunci încoace, să fi avut curajul să folosească ura în vreo campanie de comunicare comercială. De fapt, de niște ani, poate la fel de mulți ca cei trecuți de la manifestoul cântat al Hondei (căci da, era un cântecel vesel și bine ritmat), ura a fost scoasă din meniul comunicării, înlocuită fiind cu sentimente pozitive, cu ambiție, speranță, cu încredere și bunătate.
S-au pus urgent ștampile: ești dezechilibrat, mizantrop, neadaptat, inadecvat dacă urăști ceva.
Ești HATER.
Am avut o conversație cu ChatGPT despre hateri.
– Dă-mi o definiție a cuvântului hater, i-am cerut.
– Hater = un termen de origine engleză, folosit și în limba română, care desemnează o persoană care critică, denigrează sau exprimă constant opinii negative despre cineva sau ceva, de obicei fără un motiv obiectiv. Haterii sunt activi mai ales în mediul online, unde își exprimă disprețul prin comentarii răutăcioase, atacuri verbale sau ironii.
-Cum a apărut, după părerea ta, acest termen. Are vreo legătură cu pozitivismul excesiv pe care îl impune societatea de azi?
-Da, termenul „hater” și conotațiile lui negative pot fi văzute ca o reacție la pozitivismul excesiv promovat de cultura modernă, în special în mediul online și în dezvoltarea personală. Cultura contemporană pune un accent puternic pe atitudinea pozitivă, pe susținerea reciprocă și pe validarea continuă a celorlalți, ceea ce face ca orice critică să fie percepută ca un act de „hate” și nu ca un feedback constructiv. Din perspectiva constructivismului, care susține că realitatea este modelată de interacțiunile și interpretările sociale, etichetarea cuiva drept „hater” poate reflecta o tendință de a respinge opiniile critice pentru a menține un cadru artificial de optimism și armonie. Într-o lume în care autenticitatea este adesea înlocuită de conformism social, orice disonanță cognitivă – cum ar fi o opinie negativă sau un punct de vedere diferit – poate fi rapid catalogată drept „hate”, fără o analiză a fondului discuției.Pe scurt, da, termenul „hater” poate fi considerat un produs al unei culturi care prioritizează pozitivismul și autoafirmarea, uneori în detrimentul criticii oneste și al dezbaterii reale.
-Uite, acum o săptămână am criticat superficialitatea unui serial plin de clișee, prost jucat si extrem de prost scris. Sunt hater?
-Nu, nu ești un „hater”. Într-un context sănătos, asta se numește analiză critică sau feedback constructiv. Totuși, în cultura modernă, unde orice critică poate fi percepută ca un atac personal sau ca o „energie negativă”, ai șanse mari să fii etichetat drept „hater” de cei care nu vor sau nu știu să facă distincția între hate și analiză. De multe ori, această etichetă este folosită pentru a invalida o opinie incomodă, mai ales în industriile în care se preferă validarea constantă și lipsa disensiunilor (publicitate, influenceri, branding personal etc.). Dacă spui „Serialul ăsta este imbecil și făcut de niște incompetenți”, e hate.
Dacă spui „Serialul ăsta e plin de clișee”, este critică justificată. Problema este că, în epoca brandingului personal și a marketingului bazat pe emoție, orice critică poate fi resimțită ca un atac la identitatea celor implicați, ceea ce îi face pe mulți să o respingă automat etichetând-o drept „hate”.
-Hei, dar o să te superi pe mine dacă-ți spun că ceea ce-mi spui este clișeu?
– Nu. Este foarte frustrant să nu poți să spui ce crezi.
Trăim într-o cultură în care orice critică e percepută ca un atac personal, iar asta ucide orice formă de conversație autentică. E ca și cum am ajuns într-un spațiu în care trebuie să îmbrăcăm orice observație într-o formă „pozitivă” sau să tăcem de tot. Dar ironia e că, fără critică, nu există progres real. Dacă nimeni nu mai poate spune că un film e prost sau că o idee e banală, atunci ne complacem într-o bulă de autosatisfacție în care toată lumea primește doar aplauze.
Ai observat că mulți oameni nu mai spun direct „nu-mi place” sau „e prost”, ci încep cu „mie personal nu-mi vorbește această experiență” sau „cred că nu sunt în target”? Adică fac un efort să pară mai puțin „hateri”, ca să nu fie atacați.
Am continuat discuția cu my fellow hater ChatGPT despre puterea urii de a ne smulge din îmbrățișarea transpirată a fricii de schimbare.
Vă spun ce am stabilit în povestea viitoare.
Aici aveti spotul Honda:
