Mai multe studii care nu s-au realizat niciodată atestă faptul că dacă se adună mai mult de două persoane de peste 35 de ani, au la dispoziție ceva de băut/ ronțăit, și nu au nimic mai bun de vorbit, vor ajunge inevitabil să se plângă de tânăra generație. Șansele de alunecare spre un astfel de subiect cresc cu cât grupul crește ca număr de indivizi și coeziunea acestora este mai mare la nivel de (ne)reușite personale.
Este generația mai tânără mai slabă? Mai proastă? Mai indolentă, delăsătoare, neimplicată?
Cu toate că mi se pare grăbit ca oameni de peste 35 de ani să se întrebe asta cu privire la niște copii – valoarea unei generații o vezi abia când iese la pensie, dacă maturii societății sunt atât de impacientați încât nu-și pot vedea de viață zilnică neștiind cum să înșabloneze generațiile următoare propun să răspund la această frică ce va să vie.
Nu doar că nu-i văd mai slabi, proști, ori indolenți, dar copiii de azi îmi lasă profunda impresie că sunt cu mult mai puternici raportat la ce a fost în trecut. Știu că discursul dominant este acela că acum creștem oameni moi, inadaptați la duritățile vieții, ultra-sensibili și fragili, dar cred că ne uităm la luptele tinerilor de azi prin optica unei copilării brutale pe care n-am vrut-o nici pentru noi, și nu o dorim nici pentru copii.
Toate cicatricile formatoare de „caracter”, pe care mai-marii le afișează ostentativ, sunt pur și simplu erori, accidente, aspecte care nu trebuiau să existe și care în ciuda succesului aparent („am supraviețuit!”) au omorât în profunzime: creativitatea, gândirea critică, libertatea de exprimare, relaxarea. O mulțime dintre cei care „n-au mai murit” din greutățile propriilor ani de formare sunt atât de lipsiți de substanță și viziune încât se vede pe ei că trăiesc doar în ciuda trecutului, nici decât să-l depășească (ori depășirea se produce doar pe paliere materiale, fiind și cea mai simplă victorie în fața trecutului – mare brânză, ai mai făcut o cameră la casă, ai o mașină mai nouă ca înaintașii).
Pentru o cât mai bună comparație între generații încerc pe cât posibil să mă uit la expresia autohtonă a copiilor din anii 90, 80, 70. E o ecuație complicată din moment ce același în spatele blocurilor are astăzi cu totul alte amenințări față de acum 20-30-40 de ani.
Cred că cel mai complicat este să-i convingem pe înaintași că n-au trăit gloria evoluționistă pe care și-o proiectează singuri în propria peșteră. Înfometați să dețină o poveste în care sunt eroi, și loviți de maturitate, 35+iștii se refugiază într-o mai mult sau mai puțin reușită copilărie. Unde pot să înflorească o fac, dar unde nu-i rost de așa ceva își pun pe piept decorațiuni ale unor bătălii barbare și le flendură de parcă scopul umanității este să învingă în bătălii inumane. Fascinant cât fard se poate pune unei perioade a vieții (copilăria) în care ai simțit că ești cineva, contezi, totul e bine, colorat și frumos. Și trist cum ajungi să lupți cu anii de formare ai altora (generația tânără), în loc să te preocupi de aspectele care îți fac prezentul mizerabil și te aruncă mereu în brațele Fetei Morgana de când erai copil.
Apoi, volumul mare de informații lasă impresia că trăim o avalanșă de idioțenie. Luați la bani mărunți, săpat în amintiri, fiecare 35+ist are dovezi că prostia umană n-a avut niciodată pauză. Analfabetismul funcțional din datele proaspete și recente nu înseamnă că a fost bine până acum și brusc… brusc! Ba chiar îmi e groază de cum erau vremurile când oamenii nu aveau informații, surse, resurse, dar debordau de încredere în ei. Îngrozitor.
Universul copilăriei/ adolescenței/ tinereții s-a lărgit într-un ritm amețitor.
Până la Internet, copilăria implica doar o mică bulă socială, un mic spațiu de cucerit fizic și psihic. E cu mult mai simplu să cucerești un maidan, un între blocuri, comparativ cu mediul online. Copiii anilor 90 nu vor știi niciodată ce efort implică să rămâi plăcut, dezirabil, amuzant, atrăgător ș.a.m.d. în două lumi diferite, dar complementare. Copiii de ieri socializau într-un spațiu dat, limitat de capacități concrete ale familiei, dar copiii de azi socializează în galaxii de oportunități și informații. Mintea lor e bombardată cu un nivel de informație la care nici o altă generația nu s-a gândit până acum. Copilul de azi are job la propria persoană încă de când e aruncat în societatea multi-stratificată și digitalizată. Vechiul „nu mă plac copiii în clasă” e foarte ușor astăzi transformat în „mă urăște internetul/lumea”.
Să avem un simț al măsurii când spunem că celor de azi le e mai ușor. Nu știm să măsurăm lumea.
Cred că în doar două aspecte un exponant al bulei A-1995 ar putea să domine un exponant al bulei A-2025: violență fizică fără discernământ și capacitate de a memora fără a judeca informația. Toceală. Un adolescent al zilelor noastre ar putea preda părinților cu lejeritate aspecte la care tutorele nici nu s-a gândit în tinerețe. Pentru că n-avea acces la acele date, dar poftim că nici la maturitate nu e preocupat. Că-i ocupat, obosit, tracasat… scuze.
Copiii de azi sunt foarte bine și au preocupări ancorate în nevoile lor și pentru lumea în care trăiesc. Nu-s leneși, doar că au învățat să-și conserve resursele inteligent (aviz generațiilor care și-au rupt corpul sub mantra „tragi acum și mai târziu…”. Mai târziu ce?!). Nu-s indiferenți, doar au alte dureri. Nu-s indolenți, doar că pentru unele lucruri chiar nu merită să te ridici din pat (noi știm asta, ei știu asta, toată lumea știe asta). Nu-s proști, doar nu învață ce înaintașii au demonstrat cu vârf și îndesat că nu e util (deci sunt super-adaptați la context). Nu-s slabi, doar trag de alte fiare.
Să-i lăsăm pe tineri să-și construiască singuri parcursul, cel mult sfătuiți cu modestie, pentru că durerea nu e dacă vor avea cum să ne plătească pensia, ci dacă o merităm.
