În organizații, învățarea e despre conexiune. Încă de la primii pași într-o companie nouă, contează mai ales modul în care oamenii preiau din cunoștințe sau abilități direct de la colegi, în cazul în care nu e un mentor sau un buddy dedicat. Învățarea nu se întâmplă doar în săli de curs.
Poate credem că dacă adunăm oamenii, vorbim despre comunicare, empatie, leadership și le oferim concepte clare, se vor schimba lucrurile. Da, uneori se schimbă pentru câteva zile. Apoi lucrurile revin la situația inițială: termene limită, e-mailuri, ședințe. Teoria, oricât de elegantă, se estompează în fața practicii cotidiene.
Când am început să fac coaching de echipă, am înțeles ce lipsea: contextul viu al relațiilor. Într-un proces de coaching, nu mai vorbim despre „cum ar trebui” să comunicăm, ci observăm cum comunicăm chiar acum. Nu analizăm colaborarea în sens abstract, ci o privim în acțiune, cu tot ce implică: ascultare, întreruperi, validări și uneori tăceri. Acolo, în viața reală a echipei, teoria se transformă în practică vie.
Dinamică, nu disciplină
Trainingul rămâne un pas necesar în orice proces de dezvoltare. E locul în care înțelegem conceptele, ne construim un limbaj comun și deschidem curiozitatea. Dar adevărata asimilare se întâmplă prin experiențe trăite, nu doar explicate. Cercetările recente confirmă ceea ce se simte intuitiv într-o sesiune bună de coaching de echipă: formările tradiționale de tip „soft skills training” au efecte limitate. Doar aproximativ 12% dintre participanți aplică efectiv ceea ce învață în activitatea zilnică. Nu pentru că nu vor, ci pentru că schimbarea de comportament nu se produce în izolare.
Oamenii învață împreună, în relație, într-un sistem viu. În coachingul de echipă, învățarea se întâmplă în fluxul activității, nu în afara ei. O discuție tensionată poate deveni o oportunitate de conștientizare, iar o divergență de opinii poate fi locul unde echipa își descoperă diversitatea de perspective și o transformă în resursă.
Practici, nu teorii
Dacă trainingul clasic înseamnă cunoaștere transmisă, coachingul de echipă înseamnă abilități antrenate. Nu vorbim despre ascultare activă, ci exersăm ascultarea. Nu analizăm rolurile într-o echipă, ci le trăim, în timp real. Într-un cadru sigur și autentic, echipa își poate vedea tiparele de interacțiune și poate experimenta alternative, adică mici schimbări care, repetate, devin cultură.
De aceea, coachingul de echipă nu înlocuiește trainingul, ci îl completează. Îl duce din teorie în practică, din „a ști” în „a face”. Cercetările arată că acest tip de intervenții cresc nivelul de implicare, adaptabilitate și colaborare, exact ingredientele de care au nevoie organizațiile care vor să rămână vii și relevante.
Exemplele mici care schimbă mult
O să dau două exemple de lucruri aparent banale, constatate în cadrul coachingului de echipă. (De obicei sunt două sau trei sesiuni săptămânale, cu o verificare ulterioară la trei luni.) Intenționat le las deoparte pe cele spectaculoase.
La una dintre companiile în care am lucrat împreună cu prima linie de management, colegii au realizat că modul în care își scriau unii altora putea fi îmbunătățit. Au recunoscut că puneau prea multe persoane în „TO”, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu scapă nimeni. Și-au mai dat seama că uneori le lipsea concizia în scris, la fel și claritatea. Pare banal, știu, dar te invit să te gândești: când ai citit ultimul mesaj primit, l-ai citit cu atenție sau doar pe diagonală?
Într-o altă organizație mică, vreo douăzeci de oameni, sursa de disconfort era una neașteptat de prozaică: curățenia. Nu stabiliseră cine răspunde de ordine și, deși aveau o firmă care venea o dată pe săptămână, între timp biroul se transforma într-un mic experiment sociologic despre responsabilitate colectivă. Au decis să facă cu rândul: fiecare câte o săptămână responsabil de spațiu. Cel (sau cea) desemnat(ă) trebuia să spele vasele dacă nu reușea să-i convingă pe colegi să și le spele singuri.
În ambele cazuri, am revenit peste trei luni. Și, ce să vezi? Lucrurile chiar funcționau în continuare.
O singură conversație, mai multe perspective
Un alt avantaj esențial al coachingului de echipă este alinierea perspectivelor. Într-un grup, fiecare vine cu propriul unghi: unii văd obstacolele, alții soluțiile, unii tac, alții insistă. Într-o sesiune de coaching, toate aceste voci își găsesc locul. Dincolo de obiectivele individuale, echipa își construiește un sens comun, o direcție împărtășită. Coachingul devine, astfel, un spațiu de clarificare și coerență, unde oamenii învață să gândească împreună. Nu e despre uniformizare, ci despre acord. Despre a pune laolaltă intențiile personale și intenția organizației într-un context uman, unde performanța nu e impusă, ci construită prin încredere.
De la rezultate la relații
În final, coachingul de echipă nu contrazice trainingul, ci îl continuă. Dacă trainingul deschide mintea, coachingul deschide conversația. Și din aceste conversații apar schimbările reale. Schimbă paradigma: nu mai porni de la ideea că performanța produce relații bune, ci invers: relațiile sănătoase produc performanță.
Când oamenii se simt auziți, valorizați și conectați la un scop comun, indicatorii se mișcă de la sine. E o formă de leadership colectiv care nu se predă, ci se cultivă cu răbdare, prezență și curiozitate. Poate că asta e adevărata lecție: nu mai e vorba doar despre a ști mai mult, ci despre a fi mai bine împreună.
Fotografie de Sabina Costinel.
