La finalul lui 2025, România avea 7.762 de copii adoptabili. Dintre aceștia, 186 aveau între 0 și 2 ani, 742 între 3 și 6 ani, 3.824 între 7 și 13 ani, iar 3.010 erau adolescenți între 14 și 17 ani. Doar anul trecut, însă, 1.093 de copii au fost adoptați: 1.080 prin adopție națională și 13 prin adopție internațională, potrivit datelor Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție.
Dincolo de cifre, schimbarea importantă este că adopția începe să fie privită, dincolo de procedură, și ca un proces de pregătire, potrivire, acomodare și sprijin după venirea copilului acasă. La schimbarea asta au contribuit, în primul rând, oamenii care au trecut prin proces, au văzut ce lipsea și au ales să construiască repere nu doar pentru ei, ci și pentru cei care vin după.
Liviu Mihăileanu și Mirela Mihăileanu, părinți adoptivi și fondatorii Tzuby’s Kids, lucrează de 10 ani cu familii adoptive, familii de plasament, copii cu istoric de traumă și specialiști din sistem. În această perioadă, organizația spune că a ghidat peste 2.000 de familii în procesul de adopție și plasament familial. Ghidul lor, „Pregătirea pentru adopție. Călătoria care îți schimbă viața”, este folosit astăzi ca material profesional în 92% dintre Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din România.
Organizația a ajuns la peste 1.200 de beneficiari direcți, a consiliat 361 de persoane în vederea adopției, a instruit 472 de persoane în îngrijirea copiilor cu istoric de traumă și a oferit activități terapeutice, instruire și sprijin pentru 134 de copii doar în 2025, potrivit raportului anual Tzuby’s Kids.
Liviu și Mirela Mihăileanu ne explică ce s-a schimbat în adopția din România, cum arată procesul în prezent, de ce părinții nu ar trebui să se descurajeze cu una, cu două, dar și de ce speranța are nevoie de pregătire, răbdare și sprijin susținut.
Ce s-a schimbat în procesul de adopție din România în ultimii zece ani?
S-au schimbat atât cadrul legislativ, cât și vizibilitatea adopției. Există mai multe informații publice, procedura este mai clar structurată, iar profilul public al copiilor oferă familiilor atestate posibilitatea de a solicita informații, în condițiile stabilite de autorități.
Au existat modificări legislative menite să fluidizeze anumite etape și să susțină adopția copiilor pentru care identificarea unei familii este mai dificilă.
S-a schimbat și conversația publică. Se vorbește mai mult despre adopție, despre dreptul copilului de a-și cunoaște povestea, despre necesitatea de a-i spune că este adoptat și despre sprijinul postadopție.
Legea prevede explicit responsabilitatea adoptatorilor de a informa copilul cu privire la adopție, în funcție de vârsta și gradul său de maturitate.
Cu toate acestea, experiența familiei poate varia semnificativ. Diferă timpul disponibil al specialiștilor, profunzimea sesiunilor de pregătire, accesul la servicii postadopție, modul în care sunt comunicate informațiile dificile și cultura organizațională locală.
Cum arată astăzi procesul de adopție, de la prima decizie până la venirea copilului acasă?
Procesul începe, în mod ideal, înaintea depunerii oricărui document. Începe cu explorarea motivației: de ce vrem să adoptăm? Ce pierderi personale aducem în acest proces? Ce așteptări avem de la copil? Câtă disponibilitate reală avem pentru nevoile lui?.
Urmează informarea inițială, depunerea documentelor, evaluarea socială și psihologică și pregătirea în vederea obținerii atestatului. Familia atestată poate intra apoi în procesul de potrivire cu un copil declarat adoptabil. În cazul identificării unei posibile compatibilități, urmează întâlnirile de potrivire practică, evaluarea evoluției relației, încredințarea copilului în vederea adopției și, ulterior, încuviințarea adopției de către instanță.
Cadrul oficial pune în centrul procedurii interesul superior al copilului și prevede etape distincte de evaluare, potrivire și monitorizare. Oamenii se blochează însă rareori doar în documente. Se blochează mai ales în propriile așteptări.
Un prim blocaj apare la definirea profilului copilului pentru care familia se consideră disponibilă. Este greu să diferențiezi între limitele sănătoase și criteriile construite din teamă. Este greu să recunoști că nu poți răspunde oricărei nevoi și să definești cu sinceritate ceea ce îți poți asuma.
Un alt moment dificil este așteptarea intrării în procesul de potrivire. Totuși, această așteptare poate dura foarte puțin atunci când părinții au disponibilitatea de a vizualiza profilul public al copiilor, o listă care conține, în prezent, peste 7.000 de profiluri ale unor copii eligibili pentru adopție și cu care familiile pot intra imediat în procesul de potrivire.
Avem foarte multe exemple de familii care au consultat profilul public imediat după obținerea atestatului, iar succesul acestei forme de potrivire vorbește de la sine. Accesul se realizează printr-o cerere adresată DGASPC-ului care a eliberat atestatul, iar vizualizarea profilurilor se face la sediul direcției.
Potrivirea practică este, de asemenea, un moment sensibil. Părinții își doresc adesea să simtă imediat o conexiune, în timp ce copilul poate fi retras, agitat, indiferent sau chiar ostil. Niciuna dintre aceste reacții nu poate prezice, luată separat, felul în care va evolua relația. Venirea copilului acasă nu reprezintă finalul procesului. Din punct de vedere relațional, este abia începutul.
Ce lipsea din felul în care România pregătea familiile pentru adopție atunci când ați început să lucrați în această zonă?
În perioada 2013–2014, când am început să lucrăm în domeniul adopției, legislația arăta diferit, iar informațiile oferite de autorități erau inconsistente sau inexistente. Plasamentul familial era descurajat și, uneori, considerat „la limita legalității”, întrucât nu existau standarde de atestare ca familie de plasament, iar adopția era îngreunată de un proces birocratic de potrivire, care nu permitea o interacțiune minimă, prealabilă, cu profilurile copiilor.
Nu exista o limită pentru șederea copiilor în sistemul de protecție, în măsură de plasament, motiv pentru care foarte mulți copii intrau în sistem, nu deveneau adoptabili și ieșeau din acesta la împlinirea vârstei-limită, fără șansa de a avea o familie permanentă. Copiii deveneau adoptabili pentru o perioadă de doi ani, după care își pierdeau șansa la adopție, iar grupurile de frați aveau șanse foarte mici să intre în potrivirile birocratice.
De aici am pornit în demersul nostru de a informa corect familiile cu privire la ce înseamnă plasamentul familial și adopția, care sunt prevederile legale și de a contribui la modificarea legislației acolo unde am considerat că aceasta nu era adecvată.
În același timp, am observat că părinții adoptivi, viitorii părinți adoptivi și familiile de plasament știau prea puțin despre efectele traumei timpurii, despre atașament, despre doliul copilului, respingere, regres, hipervigilență, nevoia de control sau dificultatea copilului de a avea încredere într-un adult.
Pregătirea familiei era adesea tratată strict ca o etapă necesară pentru obținerea atestatului, nu ca începutul unui proces de formare parentală care trebuie să continue în perioada de potrivire, după venirea copilului acasă și mult timp după încuviințarea adopției.
Astfel, am simțit nevoia unei treceri de la întrebarea „este familia eligibilă să adopte?” la întrebarea mai profundă: „este această familie pregătită să înțeleagă și să susțină copilul concret care va veni în viața ei?”.
Cum ați ajuns de la experiența voastră de părinți adoptivi la un ghid folosit astăzi ca material profesional în DGASPC-uri?
Toate au venit într-o succesiune firească. Mai întâi a fost nevoia noastră de a înțelege ce ni se întâmpla nouă, ca familie de plasament la vremea respectivă. A fost exact perioada în care ARFO aducea specialiști internaționali pentru a pregăti formatori în îngrijirea competentă în traumă, iar noi am făcut parte din prima generație de formatori pregătiți în România în acest domeniu.
Apoi au venit întâlnirile cu alte familii. Ascultând sute și, în timp, mii de părinți și viitori părinți, am observat că întrebările, temerile și blocajele se repetau. Familiile spuneau adesea: „de ce nu ne-a explicat nimeni asta înainte?” sau „am crezut că doar noi trecem prin această situație”.
La Tzuby’s Kids am început să organizăm grupuri de sprijin și să evaluăm simptomatologia copiilor, pentru a identifica aspectele care necesitau intervenție terapeutică. Acest lucru ne-a ajutat să așezăm experiențele familiilor într-un cadru structurat. Am corelat experiența directă a familiilor cu rezultatele evaluărilor pe care le realizam, precum și cu metodologiile de intervenție pe care le foloseam și le predam în mod curent.
Ulterior, a devenit foarte clar că nu reușeam să acoperim toate aspectele în cadrul consilierii oferite familiilor care veneau spre noi. Astfel, a apărut ideea de a pune la dispoziție un ghid practic mai consistent, pe care orice persoană sau familie să îl poată parcurge în intimitatea casei, cu pixul în mână, pentru a-și realiza propria evaluare și pentru a identifica aspectele asupra cărora mai are de lucrat.
Ne-am dorit ca pregătirea să fie de cea mai bună calitate, nu doar din punct de vedere procedural, ci mai ales emoțional și din perspectiva înțelegerii bagajului cu care fiecare parte – atât părinții, cât și copiii – intră în acest proces.
Ghidul s-a născut, așadar, la întâlnirea dintre experiența trăită, practica noastră organizațională, vocile familiilor și cazuistica noastră curentă.
Spuneți că ghidul este folosit ca material profesional de 92% dintre DGASPC-urile din România. Ce înseamnă concret acest lucru și ce schimbări aduce?
Procentul de 92% provine din monitorizarea și comunicarea noastră directă cu structurile județene. În unele DGASPC-uri, ghidul este recomandat familiilor încă din etapa informării inițiale. În altele, anumite capitole sau instrumente disponibile în carte sunt utilizate ca punct de pornire pentru conversații despre atașament, traumă, așteptări, istoria copilului sau perioada de acomodare.
Există specialiști care îl folosesc ca resursă proprie, pentru structurarea întâlnirilor cu familiile, și specialiști care îl recomandă ca lectură suplimentară între sesiuni. În alte situații, ghidul este recomandat în perioada de potrivire sau după venirea copilului acasă, când familia începe să se confrunte cu întrebări foarte concrete.
Această utilizare ne-a arătat, în primul rând, că nevoia de repere comune este reală. Faptul că un material este folosit atât de larg nu înseamnă că acesta înlocuiește expertiza specialistului. Dimpotrivă, oferă o bază comună de conversație.
Este important ca un părinte adoptiv, indiferent de locul în care este atestat, să primească, în esență, aceleași mesaje fundamentale: copilul adoptat nu vine fără trecut, comportamentul său are o semnificație, atașamentul se construiește, iar iubirea, deși este esențială, nu este suficientă fără înțelegere, reglare emoțională și sprijin adecvat.
Care este cel mai periculos mit despre adopție?
Cel mai periculos mit este că iubirea va rezolva totul. Iubirea este indispensabilă, dar un copil care a învățat că adulții dispar, că nevoile lui nu primesc întotdeauna un răspuns sau că apropierea poate fi urmată de durere nu va putea avea încredere doar pentru că a ajuns într-o familie bună.
Pentru copil, siguranța nu este o explicație. Este o experiență care trebuie repetată de sute și mii de ori.
Când părinții pornesc cu imaginea unei povești în care copilul va fi imediat recunoscător, afectuos și fericit, comportamentele firești de apărare pot fi interpretate ca o respingere personală: „nu ne iubește”, „nu ne vrea”, „am făcut ceva greșit” sau „poate că nu suntem familia potrivită”.
În realitate, copilul poate testa relația tocmai pentru că aceasta începe să conteze. Poate provoca adultul pentru a afla dacă va fi abandonat. Poate respinge afecțiunea deoarece apropierea îi activează frica. Poate încerca să controleze totul pentru că, în trecut, lipsa controlului a însemnat pericol.
Idealizarea adopției îi vulnerabilizează atât pe părinți, cât și pe copii. Când povestea perfectă nu se confirmă, părintele se poate simți vinovat sau înșelat, iar copilul poate ajunge să creadă din nou că el este problema.
Ce înseamnă, concret, să fii pregătit pentru adopție, dincolo de dosar, avize și pașii administrativi?
Să fii pregătit nu înseamnă să nu ai temeri și nici să cunoști răspunsul la fiecare întrebare. Înseamnă să fii dispus să înveți, să te observi și să ceri ajutor.
Un viitor părinte ar trebui să înțeleagă că adopția este construită simultan pe câștig și pe pierdere. Familia câștigă un copil, iar copilul câștigă o familie, dar această întâlnire este posibilă deoarece, înainte, copilul a pierdut o relație fundamentală, un mediu, o continuitate și, uneori, mai multe persoane de atașament. Adesea, și familia vine pe un fond de pierdere, precum infertilitatea sau decesul unui copil.
Recomandăm fiecărui viitor părinte să fie pregătit să accepte că trecutul copilului nu începe în ziua adopției și că acesta vine cu un istoric traumatic, chiar dacă este adoptat la o vârstă foarte mică.
Recunoștința nu este o obligație a copilului. Atașamentul nu se produce automat și nu se măsoară prin cât de repede spune copilul „mama” sau „tata”. Vârsta cronologică și vârsta emoțională pot fi diferite, iar unele comportamente reprezintă strategii de supraviețuire, nu dovezi de răutate sau lipsă de educație.
Părintele va trebui, uneori, să își regleze propria frustrare înainte de a-l putea ajuta pe copil să se regleze. De asemenea, trebuie să înțeleagă că sprijinul specializat nu este un semn de eșec, ci o formă de responsabilitate.
A fi pregătit înseamnă și să îți cunoști limitele. Nu toate familiile pot răspunde tuturor profilurilor de copii, iar o evaluare sinceră a propriilor resurse protejează copilul.
Din perspectiva voastră de părinți adoptivi, care a fost cel mai greu lucru pe care l-ați înțeles abia trăind procesul?
Adopția ne-a învățat că iubirea matură nu este doar un sentiment. Este disponibilitate, consecvență și capacitatea de a rămâne prezent atunci când nu primești imediat confirmarea de care ai nevoie.
Răbdarea este pusă la încercare la maximum, mai ales atunci când trebuie să repeți, cu consecvență, experiențe de siguranță sau modele de comportament care se formează mult mai greu atunci când fondul emoțional este afectat.
Ideea de control este, în sine, o altă lecție importantă: controlul asupra evoluției, rezultatelor sau viitorului.
Înainte de adopție, putem crede că, dacă facem totul corect, vom obține un anumit rezultat. Adopția ne pune în situația de a renunța la această iluzie. Putem controla felul în care răspundem, dar nu viteza cu care copilul se vindecă și nici viitorul sau alegerile sale.
Nu în ultimul rând, începem să înțelegem că familia nu este garantată prin genetică sau biologie, ci este o realitate pe care o construim zilnic, inclusiv în momentele în care dragostea nu arată spectaculos.
Cum le explicați viitorilor părinți realitatea traumei fără să-i speriați, dar și fără să le vindeți iluzia că iubirea va rezolva totul de la sine?
Le explicăm că trauma nu este o sentință și nici identitatea copilului. Este o experiență care poate influența dezvoltarea, relațiile și felul în care copilul interpretează lumea.
Nu prezentăm fiecare copil adoptat ca fiind profund traumatizat și nici nu patologizăm orice comportament. Îi ajutăm însă pe părinți să înțeleagă că separarea de familia biologică și schimbările repetate de mediu pot avea consecințe, chiar dacă s-au produs la o vârstă foarte mică. Un comportament dificil este adesea o formă de comunicare. Întrebarea utilă nu este doar „cum îl facem să se oprească?”, ci și „ce încearcă să ne spună acest comportament?”.
Respingerea poate însemna: „mi-e teamă că voi avea nevoie de tine și vei dispărea”. Nevoia de control poate însemna: „nu am fost în siguranță atunci când alții au decis pentru mine”. Minciuna sau ascunderea alimentelor pot proveni din experiențe anterioare de lipsă sau imprevizibilitate.
Regresul poate apărea atunci când copilul se simte suficient de sigur pentru a manifesta nevoi corespunzătoare unei etape de dezvoltare pe care nu a putut să o trăiască. Furia poate ascunde frica, rușinea sau durerea. Iar frica de abandon se poate manifesta chiar prin comportamente care par construite pentru a-l îndepărta pe părinte.
Nu le spunem părinților că va fi ușor, dar nici că vor fi neputincioși. Le spunem că există instrumente, că relațiile reparatoare sunt posibile și că sprijinul timpuriu face o diferență majoră.
Ce rol au taberele și întâlnirile de familiarizare în această pregătire?
Cartea poate oferi concepte, explicații, instrumente și repere. Întâlnirea directă aduce însă nuanță, emoție și o oglindă pe care lectura individuală nu o poate oferi întotdeauna.
Organizăm de un deceniu grupuri de sprijin, instruire specializată și tabere terapeutice. În cadrul taberelor și întâlnirilor, viitorii părinți pot observa dinamica unor situații reale. De asemenea, pot vorbi cu părinți adoptivi aflați în etape diferite. Pot vedea că adopția nu are un singur scenariu și că, în aceeași familie, pot coexista iubirea, oboseala, bucuria, îndoiala, dificultatea și progresul.
Uneori, în mijlocul provocărilor zilnice, uităm că, înainte de corectare, copilul are nevoie să fie văzut; înainte de schimbare, are nevoie să fie auzit; iar înainte de disciplină, are nevoie să se simtă prețuit și în siguranță.
Taberele sunt spații de reașezare. Sunt locuri în care învățăm să privim dincolo de comportament, să răspundem cu calm, în loc să reacționăm în grabă, și să construim relații care rezistă.
Un „acasă” se construiește din conectare, consecvență și prezență.
Vocea cuplului care a adoptat 3 copii: „Am învățat împreună să formăm o familie”
Această nevoie de conectare, sprijin și repere se vede foarte concret în povestea Mariei și a lui Sami Chelu, părinții a trei copii adoptați, care au parcurs procesul de adopție și au participat la grupurile de sprijin, taberele și activitățile Tzuby’s Kids. Pentru ei, pregătirea de dinaintea adopției a contat nu doar prin informațiile primite, ci și prin felul în care le-a reașezat așteptările:
„Pentru noi a fost important că am trecut prin pregătirea de adopție și am avut așteptări mici de la copii. Am înțeles câte traume pot avea. Am fost surprinși plăcut să descoperim că sunt mai bine decât ne așteptam, că se adaptează ușor când sunt iubiți, ascultați și înțeleși. Și am văzut că, atunci când au înțeles că vor rămâne la noi pentru totdeauna, au reușit să se acomodeze bine și să trăiască mult mai liniștiți”, spune Maria Chelu.
La fel de important a fost, pentru familia lor, să nu rămână singuri în proces. Grupurile de sprijin și întâlnirea cu alte familii adoptive i-au ajutat să vadă adopția dincolo de teorie, prin experiențe trăite.
„Pentru noi a fost cel mai important că am avut și avem un grup de suport și că am știut întotdeauna că, dacă avem întrebări, le putem pune și vom da de informații corecte. Am mers ca voluntari în tabere cu copiii din centre și am cunoscut copii din sistem. Am fost și în tabere cu familii adoptive, unde am văzut cum relaționează copiii și familiile. Asta ne-a ajutat să înțelegem că și copiii din sistem pot fi transformați și schimbați atunci când au parte de iubire și când sunt crescuți, ca orice copil, cu atenție și timp”.
Azi, cuplul spune că sprijinul primit și comunitatea din jurul lor au făcut diferența nu doar în procesul de adopție, ci și în felul în care și-au „învățat” și exersat viața împreună:
„Acum, după cinci ani, putem spune că adopția celor trei copii este o una foarte reușită. Îi sfătuim pe părinții care încă se gândesc să citească ghidul adopției, să pună întrebări și, când încep procesul, să aleagă cu dragoste. Dragostea ne-a transformat și pe noi, și pe copii, cât am învățat împreună să formăm o familie.”
Care sunt cele mai grele luni după ce copilul ajunge acasă?
Primele luni sunt adesea foarte intense, dar dificultățile nu urmează un calendar identic pentru toate familiile. Uneori, începutul pare surprinzător de liniștit. Copilul poate fi extrem de cooperant, atent și preocupat să nu greșească. Părinții pot interpreta această perioadă ca pe o adaptare completă.
Mai târziu, când copilul începe să se simtă în siguranță, pot apărea opoziția, furia, regresul sau testarea limitelor. Acesta este unul dintre paradoxurile adopției: uneori, comportamentele mai dificile apar nu pentru că relația se deteriorează, ci pentru că aceasta începe să devină suficient de sigură pentru ca frica și durerea să poată fi exprimate.
Sprijinul lipsește cel mai mult în viața cotidiană. Părinții au nevoie de cineva care să-i ajute să interpreteze comportamentele, să distingă între o reacție de adaptare și o dificultate care necesită intervenție, să găsească servicii competente în traumă și adopție și să nu se simtă judecați.
Monitorizarea postadopție există în cadrul legal, însă nevoile reale ale familiei pot continua mult după încheierea perioadelor formale de monitorizare.
Familiile au nevoie de grupuri de sprijin, consiliere parentală, psihoterapie, atunci când aceasta este indicată, intervenții pentru copil, colaborare cu școala și acces la profesioniști care înțeleg specificul adopției.
Ce ar trebui să înțeleagă școala, medicii, psihologii, rudele și comunitatea despre un copil adoptat?
În primul rând, că un copil adoptat este un copil, nu o adopție ambulantă și nici o problemă care trebuie explicată tuturor. Adopția face parte din identitatea lui, dar nu reprezintă întreaga sa identitate.
Informațiile despre originea copilului, părinții biologici, motivele separării sau experiențele anterioare sunt informații personale. Ele nu aparțin școlii, rudelor sau comunității decât în măsura în care divulgarea lor este necesară pentru sprijinirea copilului și este realizată cu respectarea demnității sale.
Școala trebuie să înțeleagă că anumite teme aparent inocente – arborele genealogic, fotografiile de la naștere, asemănarea fizică cu părinții sau compunerile despre primele luni de viață – pot necesita flexibilitate și alternative.
Cadrele didactice trebuie să știe că dificultățile de concentrare, opoziția, nevoia de control sau reacțiile disproporționate pot fi legate de stres și nesiguranță, nu doar de lipsa disciplinei. Aceasta nu înseamnă eliminarea limitelor, ci aplicarea lor într-un mod previzibil, calm și relațional.
Medicii trebuie să accepte că istoricul medical poate fi incomplet și să evite comentariile culpabilizante sau presupunerile despre ereditate.
Psihologii trebuie să aibă competențe reale în adopție, atașament și traumă. Nu orice abordare terapeutică este potrivită, iar intervențiile care ignoră relația dintre copil și părinte pot face familia să se simtă și mai fragmentată.
Rudele trebuie să renunțe la comparații, la întrebări intruzive și la ideea că părinții ar trebui să fie permanent recunoscători și fericiți. Este important să ofere ajutor concret, să respecte regulile familiei și să nu pună sub semnul întrebării apartenența copilului.
Comunitatea trebuie să înțeleagă că nu copilul este cel care trebuie să fie recunoscător pentru că a fost adoptat. Adulții și instituțiile sunt cei care au responsabilitatea de a-i proteja drepturile, povestea și demnitatea.
Un copil adoptat nu are nevoie să i se spună că a fost „salvat”. Are nevoie să știe că aparține, că trecutul lui poate fi rostit fără rușine și că nu își va pierde familia atunci când pune întrebări dificile despre propria identitate.
Ce mai are România de construit în jurul adopției, dincolo de procedura oficială?
România are nevoie, în primul rând, de un standard național aprofundat de pregătire, centrat nu doar pe procedură, ci și pe traumă, atașament, identitate, istoria copilului, disciplină relațională, integrarea în școală și sprijinul familiei extinse. Nu vorbim doar despre un număr minim de ore, ci despre modalități de intervenție parentală pentru copiii cu istoric de traumă, despre obiective de învățare și despre competențe comune.
Apoi, este nevoie de un sistem accesibil de sprijin după adopție, disponibil pe termen lung. Acesta ar trebui să includă consiliere parentală, grupuri de sprijin, psihoterapie competentă în traumă și adopție, servicii pentru copil și intervenție rapidă în perioadele de criză. Efectul concret ar fi prevenirea escaladării dificultăților și reducerea riscului ca părinții să rămână izolați, rușinați sau convinși că trebuie să se descurce singuri.
În al treilea rând, este nevoie de formarea multidisciplinară a profesioniștilor care intră în viața copilului. Specialiștii din protecția copilului, psihologii, profesorii, consilierii școlari și medicii ar trebui să aibă competențe în traumă și în gestionarea comportamentului copiilor cu istoric traumatic. Copilul adoptat nu trăiește doar în relație cu aparatul birocratic. Trăiește într-o comunitate.
Atunci când fiecare profesionist înțelege separat doar o mică parte din experiența lui, familia trebuie să explice mereu totul de la început. O înțelegere comună a problematicii ar reduce stigmatizarea, ar permite intervenții mai coerente și ar asigura un sprijin unitar pe parcursul interacțiunilor sociale ale copilului.
Ce le-ați spune celor care se gândesc la adopție, dar se tem că procesul este prea greu?
Primul pas responsabil este să înceapă o conversație sinceră: de ce ne dorim să adoptăm? Dorim să oferim unui copil o familie sau avem nevoie ca un copil să repare o pierdere, un gol ori o rană a noastră? Cum ne raportăm la infertilitate, dacă aceasta face parte din povestea noastră? Ce credem despre părinții biologici? Cum vom gestiona integrarea copilului adoptat într-o familie în care există sau vor exista copii biologici?
Apoi, familia ar trebui să se informeze cu privire la impactul traumatic al abandonului, abuzului și neglijării severe, să participe la cursuri de formare și să citească literatură de specialitate.
Este important să se întâlnească cu părinți adoptivi și cu copiii acestora, iar taberele și grupurile de sprijin sunt instrumente ideale în acest sens, și să își analizeze obiectiv capacitatea de îngrijire. Ulterior, familia trebuie să se adreseze Biroului Adopții din cadrul DGASPC-ului de domiciliu și să solicite lista documentelor care trebuie depuse în vederea atestării. Procedura oficială începe prin depunerea acestor documente și durează 90 de zile până la obținerea atestatului sau a unui refuz justificat.
Le recomandăm oamenilor să nu ia decizia exclusiv pe baza poveștilor de succes, dar nici exclusiv pe baza poveștilor foarte dificile. Este important să caute realitatea completă, să vorbească atât cu specialiști, cât și cu familii aflate în etape diferite și să își acorde timp.
Adopția nu are nevoie de părinți perfecți. Are nevoie de părinți suficient de conștienți, flexibili și disponibili pentru a continua să învețe.
Sursă foto: arhiva personală a familiei Mihăileanu și paginile oficiale Tzuby’s Kids
