Unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții noastre este capacitatea de a face față provocărilor și adversităților. În primul rând, cred că este esențial să facem o distincție clară între rezistență și reziliență. Nassim Nicholas Taleb ilustrează foarte bine în cartea sa „Antifragile”, trei tipuri de sisteme:
- Sistem fragil: Se dărâmă sau se colapsează atunci când este supus adversității;
- Sistem robust: Poate rezista la mai multă presiune, dar, în cele din urmă, va ceda sub o presiune suficientă;
- Sistem antifragil: Acest sistem nu doar că rezistă, dar se dezvoltă și evoluează datorită adversității.
În ceea ce privește reziliența noastră ca oameni, trebuie să ținem cont de faptul că sensibilitatea emoțională are o și componentă genetică. Așa cum menționează Gabor Mate în mai multe dintre lucrările sale, senzitivitatea fiecărora dintre noi are o puternică componentă genetică. Apoi, această predisponziție este completată de factorii de mediu.
Influența mediului asupra rezilienței
Chiar și în cazul în care avem o genetică predispusă la sensibilitate, mediul în care ne dezvoltăm poate determina dacă această predispoziție genetică duce la traumă sau nu. De exemplu, dacă trăim în contexte care pun presiune pe noi dincolo de „breaking point”, atunci trăirea mea ca persoană sensibilă într-un mediu foarte advers poate genera traume.
În cartea „What Happened to You? Conversations on Trauma, Resilience, and Healing”, scrisă de Bruce D. Perry și Oprah Winfrey, cei doi autori discută despre trei tipare de stres care diferențiază stresul ce duce la vulnerabilizare față de cel care mai degrabă construiește reziliență:
- Previzibil vs. imprevizibil: Stresul previzibil duce la toleranță și reziliență, în timp ce stresul imprevizibil duce la vulnerabilizare și sensibilizare;
- Moderate vs. extreme: Dacă stresul este moderat ca intensitate, organismul nostru este echipat să îi facă față, dar un stresor extrem ne poate copleși sistemul nervos;
- Perioade limitate vs. prelungite: Stresorii limitați în timp sunt mai gestionabili decât stresorii care ne țin în supra-sarcină perioade lungi de timp.
Aceste tipare sugerează că stresorii care sunt predictibili, moderati și controlați pot reduce vulnerabilitatea și pot promova reziliența. De altfel, psihicul nostru nu doar că nu trăiește vulnerabilizare în fața acestui tip de adversitate, dar are nevoie de astfel de experiențe.
Ce este reziliența emoțională?
Reziliența emoțională este capacitatea cuiva de a face față, de a se adapta în mod sănătos la provocările pe care viața le aduce. Întrebarea esențială este: până unde trebuie să mergem cu reziliența? Până unde acceptăm adversitatea în mod sănătos pentru noi și pentru corpul nostru?
Este important să ne amintim că reziliența are legătură nu doar cu convingerile pe care le avem, ci și cu predispoziția noastră genetică. Neurocercetătorul Richard Davidson subliniază în cartea sa, „The Emotional Life of Your Brain”, că predispoziția noastră de a ne recupera rapid după adversitate are o componentă genetică. Chiar dacă putem face antrenamente pentru a ne îmbunătăți reziliența, plecăm cu un „set point” genetic. De exemplu, dacă pe o scară de la 0 la 10, eu m-am născut cu o reziliență de nota 3, iar tu cu 7, prin efort și practică deliberată pot să ajung la 5-6, dar este o probabilitate mică să ajung la 9-10.
Impactul experiențelor adverse din copilărie
Un aspect esențial al rezilienței este legat de experiențele din copilărie. Aceasta se leagă de discuția despre „adverse childhood experiences” (ACEs), care arată că adversitatea trăită în copilărie are un impact semnificativ asupra dezvoltării noastre. Cu cât experimentăm adversitatea mai devreme în viață, cu atât efectele pot fi mai severe. De exemplu, dacă mama a trăit mult stres în timpul sarcinii, acest lucru poate afecta dezvoltarea sistemului nervos al copilului.
Cercetările sugerează că primele două luni de viață au un impact mai mare asupra dezvoltării noastre decât următorii 12 ani. Dacă aceste prime luni sunt caracterizate de iubire și siguranță, acestea pot avea un efect pozitiv semnificativ. În schimb, dacă aceleași luni sunt pline de neglijență sau abuz, dezvoltarea noastră poate fi afectată semnificativ.
Cum ne întărim reziliența?
Pe lângă experiențele timpurii, mediul extins în care ne dezvoltăm continuă să joace un rol crucial în construirea rezilienței. Dacă provocările pe care le întâlnim sunt previzibile, moderate și limitate ca durată și domeniu, acestea contribuie la dezvoltarea rezilienței. În schimb, dacă provocările sunt imprevizibile, extreme și necontrolate, atunci ne expunem riscului de a deveni vulnerabili.
Astfel, este esențial ca atât părinții, cât și adulții să fie conștienți de aceste tipare de stres. Crearea unui mediu favorabil, în care stresorii sunt previzibili și controlați, ajută la dezvoltarea rezilienței emoționale a copiilor și a adulților deopotrivă.
Reziliența emoțională este așadar o trăsătură foarte importantă, mai ales în lumea de astăzi, la dezvoltarea căreia putem lucra conștient. Este valoros însă să ne amintim că nu toată lumea începe din același punct în viață. Genetica și mediul în care creștem ne influențează profund capacitatea de a face față problemelor și stresului.
Compasiunea față de sine și față de cei din jur, predictibilitatea, respectul, aprecierea și valorizarea, recunoștința, conexiunea socială, siguranța psihologică, iubirea, mișcarea zilnică și somnul de calitate, toate acestea sunt pârghii de care ne putem ajuta zilnic în a cultiva mai multă reziliență și stare de bine în viața noastră.
Sursă imagine cover: arhiva personală a lui Paul.
