„Dacă generația veche nu predă cunoștințele mai departe, industria sticlăriei va dispărea”. Cum supraviețuiește Stycle, unul dintre puținele ateliere de sticlă suflată din România

În 2016, odată cu închiderea fabricii de sticlă Vitrometan din Mediaș, din dorința de a duce mai departe acest meșteșug, Horațiu Oltean și familia lui au construit Stycle, unul dintre cele 5 ateliere din România care realizează produse din sticlă suflată.

Echipa e formată din opt oameni, investițiile depășesc 400.000 de euro, iar cifra de afaceri a ajuns la aproape un milion de lei în 2025. În jur de 80% din producție merge la export în țări precum Austria, Marea Britanie, Germania, Olanda, Statele Unite și Japonia, către clienți internaționali precum Harrods sau Nickey Kehoe.

***

Fabrica de sticlă Vitrometan din Mediaș, celebră pentru cristalul românesc, își închidea porțile în 2015. Pentru cei mai mulți, acest lucru însemna încă o hală transformată în fier vechi sau vreo viitoare investiție imobiliară. Pentru Horațiu Oltean și tatăl lui, a fost începutul unei promisiuni: „să nu lase să se piardă tot ce știa orașul despre sticlă”.

„Suntem o afacere de familie începută în 2016, care este continuarea unei afaceri mai vechi în domeniul sticlăriei, pe care tatăl meu a început-o în anul 2000”. Înainte de asta, tatăl lui Horațiu lucrase în fabrica Vitrometan ca inginer mecanic. 

În perioada comunistă, Mediașul era asociat cu producția de cristal, iar Vitrometan a fost un brand de țară, cu produse de sticlă de foarte bună calitate ajunse în multe locuri din lume. Odată cu închiderea fabricii, familia a decis să salveze unele dintre utilaje care altfel ar fi ajuns la fier vechi.

„La momentul respectiv, am decis să salvăm ce se poate din ea (utilaje, unelte) care altfel ar fi ajuns la fier vechi. Având utilajele necesare, am achiziționat un cuptor, diverse unelte și matrițe și am hotărât să ne deschidem un atelier al nostru, unde să suflăm sticlă.”

Așa s-a născut Stycle, unul dintre puținele ateliere de sticlă suflată din România și singurul care folosește astăzi un cuptor electric pentru topit sticla.​

De la o carieră în automotive la un pas în necunoscut

Horațiu a terminat inginerie mecanică și a lucrat în automotive înainte să intre full-time în afacerea familiei.​ Experiența din corporație i-a influențat direct felul în care privește procesele, eficiența și organizarea producției.​

Decizia de a renunța la jobul din multinațională a avut la bază închiderea Vitrometan, dorința de a salva meseria de sticlar și întâlnirea cu oameni din industriile creative, care i-au schimbat perspectiva asupra muncii și sensului profesional.

„A contat mult și contextul cu închiderea Vitrometan și propunerea tatălui meu să cumpărăm scule și utilaje și să salvăm ceva din tradiția locului.”​

A fost, după cum spune chiar el, „un pas în necunoscut” care a constat în relocarea la Mediaș după 10 ani, un început cu resurse puține, urmat de reinvestirea aproape integrală a banilor în dezvoltarea atelierului.​ Investiția totală depășește astăzi 400.000 de euro, iar anii de pandemie au fost printre cei mai buni, cu un profit de aproximativ 100.000 de euro, reinvestit în echipamente, scule și spațiu.​ În 2025, cifra de afaceri s-a apropiat de un milion de lei.​

„Antreprenoriatul este un drum pe care l-am ales după multinațională. Nu m-aș mai vedea întorcându-mă acolo. Îmi place antreprenoriatul și, chiar dacă este plin de provocări, îmi aduce mult mai multe satisfacții decât jobul din multinațională.”

Astăzi, în atelier lucrează opt oameni: Horațiu, tatăl lui și șase angajați.​ Pe lângă echipa din atelier, Stycle colaborează și cu oameni din exterior pe diferite funcții administrative sau de suport.

„Eu sunt pe partea administrativă, tatăl meu pe partea tehnică și atelierul de fiolaj, avem trei sticlari, doi șlefuitori și o persoană care face partea de asigurarea calității și ambalare. Pe lângă ei avem colaboratori pe multe departamente.”​

Cum a ajuns un atelier din Mediaș pe piețele internaționale

Primele contracte de export au venit chiar în 2016, când echipa Stycle a participat la un târg de Crăciun din Viena.​ Acolo au întâlnit o persoană care voia să construiască o platformă de tip fair-trade pentru meșteșuguri din Transilvania, o întâlnire care s-a transformat rapid într-un parteneriat și, ulterior, într-o relație de prietenie.

Multă vreme, aproximativ 90% din producție a mers spre piața din Austria, iar ulterior exporturile s-au extins în Marea Britanie, Germania, Olanda, Statele Unite și Japonia.​ Astăzi, în jur de 80% din producție merge către export, iar printre clienții internaționali se numără Harrods (Marea Britanie), Nickey Kehoe (SUA), Gruene Erde (Austria) și Granpie (Japonia).​

În România, produsele Stycle se regăsesc în magazine de nișă precum Jujube Atelier din Sibiu, Alternativ din București, Rafia din Constanța și în unele librării Cărturești.​ În portofoliul local apar și clienți precum Novotel Hotels, Swissotel, Ototo, Viscri 32 și Crama Prince Știrbey.​

Participarea la târguri a devenit, în timp, un instrument esențial de poziționare și creștere.​ După ce au fost prezenți în țară la evenimente precum Romanian Design Week, Stycle a ajuns la târguri internaționale precum Fair Handeln Stuttgart și Ambiente Frankfurt, cel mai mare târg de home deco și bunuri de consum din lume.​

„În 2024, am vizitat zona Christmas World și am văzut că majoritatea globurilor de Crăciun erau produse industrial în China. Atunci am zis că merită să încercăm să participăm cu globurile noastre. În 2025 am avut un stand. Acolo am găsit câțiva clienți, printre care Harrods din Londra, care ne-a comandat globuri de Crăciun, un client din America, unul din Australia și discuții cu America de Sud.”​

De ce a fost hotărâtoare decizia de a trece pe cuptor electric 

Sticlăria tradițională, realizată manual, presupune costuri ridicate de energie, resurse umane și consumabile.​ În același timp, piața globală este inundată de produse realizate automat, foarte ieftin, în afara Uniunii Europene, ceea ce face imposibilă competiția directă pe același tip de produs.​

„Provocarea este de a nu face aceleași produse ca cele realizate industrial. De a găsi nișa sau nișele unde putem să ne desfășurăm activitatea, cum ar fi produsele de upcycling sau produsele din sticlă pentru restaurări.”​

În 2016, atelierul a pornit cu un cuptor pe gaz recuperat de la fosta fabrică.​ Cuptorul era mic, dar extrem de costisitor: consuma aproape 9 metri cubi de gaz pe oră, funcționa non-stop și avea nevoie de mai bine de o săptămână ca să ajungă la temperatura de topire.​

„Un cuptor de topit sticlă nu suportă să fie pornit și oprit de multe ori – dilatările și contracțiile sunt atât de mari încât el se poate distruge.”​

Tocmai de aceea, în 2019, atelierul a trecut pe un cuptor electric de topit sticla, primul din țară, și a mutat și cuptoarele de recoacere pe electric.​ Decizia a fost legată atât de costuri, cât și de control, flexibilitate și perspectivă de integrare a energiei regenerabile.​

„Avantajul lui este că se poate tempera și poate să joace la temperatura de topit sticla într-un timp mult mai scurt. Nu suntem nevoiți să acceptăm orice fel de comandă. Acceptăm doar comenzile care merită pentru noi și nu luăm comenzi care nu merită doar de dragul de a avea cuptorul pornit.”​

Cuptorul electric ajunge la temperatura de topire în aproximativ 36 de ore, este mai silențios, degajă mai puțină căldură și este controlat electronic.​ Are și un punct vulnerabil, dependența de alimentarea cu electricitate, motiv pentru care atelierul vrea să monteze panouri fotovoltaice și baterii, într-o investiție de aproximativ 50 kW instalați.​

Cum rezistă Stycle într-o industrie în declin

„Pentru a fi sustenabil, un atelier de sticlărie din România trebuie să investească mult în tehnologie, să fie la curent cu ultimele tehnologii din domeniu. Trebuie să investească în energie regenerabilă. Trebuie să își creeze o comunitate, care înțelege ce înseamnă sticla suflată manual, care are un cu totul alt feeling atunci când o iei în mână și nu se compară cu sticla realizată automat, pe mașini.”​

Stycle a supraviețuit pentru că a făcut exact asta: a accesat fonduri europene, a investit în tehnologie, a trecut la cuptor electric, a dezvoltat produse proprii și nu s-a limitat la white label.​ În 2019, a obținut și un proiect Start Up Plus de 37.000 de euro, care a luat locul I pe regiunea Centru.​

În paralel, echipa a participat la târguri internaționale și s-a extins în mai multe direcții decât aproape orice alt atelier rămas în țară.​ În plus, a reușit să reînregistreze la OSIM brandul Vitrometan, cu speranța că, în viitor, va produce și sub acest nume.​

Dacă ne uităm la următorii cinci ani, direcțiile de creștere acoperă trei arii principale: 

• investiții în infrastructură și energie (panouri fotovoltaice, baterii și extinderea cu o hală de circa 300 mp pentru producție și depozitare);
• tranziția completă către echipamente electrice și modernizarea fluxului tehnologic (inclusiv cuptoare de reîncălzire și recoacere mai eficiente);
• dezvoltarea segmentului de produse cu valoare adăugată mare – restaurare și arhitectural (geam tras sau suflat pentru clădiri istorice, sticlă colorată pentru vitralii, țigle de sticlă tip „solzi”, corpuri de iluminat și colaborări cu artiști și galerii). 

Meșteșugul sticlei, în toate formele lui 

Stycle lucrează astăzi cu un portofoliu tehnologic rar întâlnit în România, combinând într-un singur atelier mai multe moduri de prelucrare a sticlei.​

„Realizăm produse de sticlă prin mai multe tehnologii: produse de upcycling, produse de decor suflate din cuptorul de topit sticla, produse pentru restaurare (cum sunt rondele pentru ferestre gotice, mozaic cu foiță de aur), produse realizate prin tehnica de fiolaj, produse fuzionate, produse realizate la presă și produse realizate prin centrifugare.”​

Zona de upcycling s-a născut în 2016, într-un moment în care pe internet circulau multe clipuri DIY (do it yourself) cu sticle de vin transformate în pahare. Horațiu a văzut în ideea asta mai mult decât un hobby și a folosit utilajele pe care deja le avea pentru a face tăierea și finisarea mult mai bine decât în variantele artizanale de pe internet.

„Luăm sticle folosite, pe care le colectăm de la diverse localuri și pe care le tăiem, șlefuim, lustruim și obținem alte produse cum ar fi pahare, vaze, candele, jardiniere etc.”​

În timp, produsele de upcycling au ajuns să fie mai căutate și mai apreciate decât o parte din produsele de sticlă suflată și au devenit una dintre direcțiile cele mai importante ale afacerii.

Sticla suflată rămâne nucleul meșteșugului și una dintre zonele în care tehnologia nu poate înlocui aproape nimic din experiența omului.​ Aici, totul depinde de talentul, reflexele și viteza sticlarului.

„La sticla suflată din cuptor, procesul nu poate fi automatizat. Tot procesul de fabricație depinde de talentul și experiența sticlarului. Sticla topită, de consistența mierii, trebuie lucrată atent și foarte rapid, în câteva secunde, înainte să se întărească.”​

Zona de restaurare le-a permis să meargă spre proiecte cu valoare adăugată mare și spre clienți complet diferiți de cei din HoReCa sau retail.​ În portofoliul lor intră rondele pentru ferestre gotice, mozaic cu foiță de aur și colaborări pentru clădiri istorice.​

Printre proiectele de restaurare se numără colaborările cu Amalia Verzea (firma Amaga) pentru vitralii, cu Daniel Codrescu, cel care a realizat mozaicul la Catedrala Neamului, și cu firma Concelex pentru obiecte de sticlă destinate clădirilor istorice.​

Fiolajul (prelucrarea tuburilor de sticlă la flacără) este tehnica prin care tatăl lui Horațiu a continuat să lucreze după închiderea fabricii Vitrometan, între 2000 și 2015.​ În prezent, el coordonează această parte tehnică în atelier, iar experiența acumulată în ani completează celelalte procedee și permite realizarea de piese speciale, de detaliu.​

Chiar dacă esența meșteșugului rămâne manuală, în atelier există și procese care pot fi parțial automatizate: „În atelierul de șlefuitorie, anumite operații pot fi automatizate. Am și realizat acest lucru deja. Dar la suflatul sticlei din cuptor și în procesul de fiolaj, experiența umană rămâne esențială.”​

Între volum și valoare: cum își definește Stycle poziționarea 

Portofoliul actual de produse include pahare, vaze, candele, oliviere și alte obiecte din sticlă reciclată sau suflată, iar cele mai cerute sunt paharele, vândute în mare parte în HoReCa. Valoarea unui produs Stycle se construiește din mai multe componente: design și complexitate tehnică, povestea materialului, impactul de mediu și calitate.

În practică, există două paliere clare:

• Produse de volum – precum paharele sau alte articole pentru HoReCa și retail de nișă, unde contează funcționalitatea, repetabilitatea și un preț accesibil.​
• Produse premium/ de vitrină – piese de restaurare, obiecte de artă, comenzi speciale și lucrări de dimensiuni mai mari, unde contează unicitatea, finețea execuției și povestea produsului.​

Primele sunt mai standardizate și pot fi realizate în serii, în timp ce piesele premium cer mai multă muncă manuală, timp de testare și colaborări speciale.​ Horațiu spune clar că atelierul nu vrea să intre pe făgașul „celui mai mic preț” și preferă să construiască valoare adăugată și brand propriu.​

O industrie cândva reprezentativă pentru România, azi pe cale de dispariție

În comunism existau în jur de 20 de fabrici de sticlă în România, la Mediaș, Turda, Avrig, Gherla, Tomești, Târgu Mureș, Buzău, Dorohoi, Suceava, Bistrița, Poiana Codrului și Pădurea Neagră.​ După 1990, iar mai ales în anii 2000, pe lângă aceste centre au apărut și multe ateliere mici; estimarea lui Horațiu este că au existat peste 60 de astfel de ateliere.​

Astăzi, mai sunt doar 5 ateliere în România care mai suflă sticla, iar cele mai multe s-au închis în ultimii 10 ani.​ Cauzele sunt multiple: creșterea prețurilor la gaze și curent electric, costurile mari de retehnologizare, forța de muncă îmbătrânită și lipsa unui brand propriu, multe fabrici lucrând ani întregi doar white label.​

Chiar și așa, există colaborare între atelierele care au supraviețuit: aduc împreună materie primă, redirecționează spre alte ateliere comenzi pe care Stycle nu le poate onora din diverse motive și se ajută atunci când unul dintre ateliere are nevoie de ceva.​

Dacă nu apare o generație nouă de sticlari, riscăm să pierdem acest meșteșug

Poate cea mai gravă problemă a sticlăriei din România este lipsa schimbului de generații.​ Cei mai mulți sticlari activi au peste 50 de ani, iar ultima generație formată sistematic a ieșit din școlile de profil de la începutul anilor ’90.​

„Dacă generația veche nu transmite unei noi generații cunoștințe, totul se va pierde. Este foarte important să se formeze o nouă generație de sticlari. Majoritatea sticlarilor care mai lucrează sunt trecuți de 50 de ani. În 5–10 ani, toți vor ieși la pensie.”​

În trecut, modelul era clar: lângă fabrici existau licee și ateliere-școală, unde elevii învățau treptat, de la ținutul țevii la rece și mișcările de bază până la suflarea și finisarea pieselor complexe.​ Astăzi, pentru a forma un sticlar e nevoie de cel puțin unu-doi ani de practică și resurse însemnate: sticlă, energie, culori și, poate cel mai important, timpul meșterilor care ar trebui să-i învețe.​

„Niciuna dintre fabricile sau atelierele care există nu reușește să școlarizeze sticlari noi. Preferă să aducă sticlari din alte fabrici închise. Dar și aceia sunt tot oameni de 50 de ani.”​

Dacă nu apare o nouă generație de sticlari:

• România va pierde know-how-ul practic, acumulat în decenii de producție – de la suflat și formare până la tehnici speciale de restaurare și lucrări de artă;
• nu va mai exista capacitate internă de producție pentru sticlă artizanală, restaurare și produse speciale, astfel încât proiecte viitoare vor depinde de importuri sau de reconstrucția de la zero a meseriei;
• revenirea ar presupune pornirea „de la zero”, cu costuri mari și ani de formare până la primul nivel de expertiză acceptabil.

Cum ar arăta un program de formare pentru sticlari

Din ceea ce ne-a împărtășit Horațiu, se conturează destul de clar modelul unui program de formare care ar putea salva această meserie.​ Un astfel de program ar trebui să includă:

• minimum 1–2 ani de practică intensă, în care cursanții învață mai întâi mișcările de bază, apoi lucrul efectiv cu sticla topită și, treptat, etapele mai complexe ale meseriei;​
• învățare în atelier, nu doar la clasă, pentru că meșteșugul se transmite prin observație, repetiție și corecție;​
• subvenționare publică, pentru că ucenicii consumă timp și materiale înainte să poată produce valoare economică reală;​
• o colaborare între ateliere, școli sau universități de artă și autorități, astfel încât costul formării să nu cadă exclusiv pe atelierele mici.​

Horațiu spune și că statul ar putea ajuta nu doar cu formarea, ci și cu participarea la târguri internaționale.​ În Polonia, de exemplu, participarea firmelor la târguri este subvenționată, în timp ce în România, pentru un atelier mic, costul unui târg precum Maison&Objet Paris poate trece ușor de 10.000 de euro, dacă adaugi standul, transportul, cazarea și logistica.​

Ce îi spune Horațiu unui tânăr care vrea să pornească un business creativ

Din experiența lui, înainte să începi, ar merita să te întrebi:

• cât de bine înțelegi obligațiile fiscale, relația cu statul, ITM, juridic – în România îți deschizi firmă foarte ușor, dar apoi te lovești de restul pe parcurs;​
• cât de aliniat este proiectul cu valorile și misiunea ta, nu doar cu „o oportunitate de piață”;​
• cât de dispus ești să investești timp și bani în învățare: cursuri de marketing, branding, financiar, proiecte creative.​

„Aș recomanda să faci cursuri înainte, să înveți ce înseamnă partea de marketing, de branding, de produs, să nu neglijezi partea de financiar și relația cu autoritățile. Și, în primul rând, să faci o afacere în conformitate cu misiunea și valorile tale.”​

Mai mult, faptul că a construit un business sănătos într-un oraș mic i-a format o perspectivă clară:

„Sunt multe lucruri care nu sunt făcute și atunci îți e mai ușor să le faci tu decât într-un oraș mare, în care multe lucruri sunt deja făcute. Poți găsi spații de producție mai ieftine, forță de muncă calificată. Pentru noi, opțiunea de a deschide atelierul în altă parte nici nu prea era realistă: oamenii cu care lucrăm au lucrat aici, în fabrică.”​

De ce e importantă povestea atelierului Stycle

Povestea Stycle și a celorlalte ateliere de sticlărie ne arată ce se întâmplă cu o țară când își pierde meseriile. Este vorba despre una dintre ultimele încercări reale de a păstra în viață o meserie pe cale de dispariție. Din zeci de fabrici și ateliere, au mai rămas câteva locuri în care sticla se mai suflă manual. În 5-10 ani, fără o generație nouă, acest know-how va dispărea complet.

În spatele fiecărui obiect din sticlă se află un tip de cunoaștere care nu poate fi învățat din cărți și nu poate fi înlocuit de utilaje: reflexe formate în ani, decizii luate în câteva secunde, lucrul cu un material care nu iartă greșeala. Iar această cunoaștere dispare odată cu oamenii care o poartă și care azi sunt trecuți de 50 de ani.

În același timp, Stycle supraviețuiește într-un context aproape imposibil: costuri mari de energie, competiție globală cu produse industriale extrem de ieftine și lipsa totală a unei strategii de formare a noilor sticlari. Faptul că un astfel de atelier investește, exportă și construiește un brand propriu, este mai degrabă o excepție decât o regulă.

Dacă exemplele de acest fel dispar, România pierde capacitatea de a produce, de a restaura, de a crea obiecte cu valoare, și ajunge dependentă de importuri sau de reconstrucția, de la zero, a unei meserii. Prin ceea ce au construit, Horațiu și echipa sa, ne arată că meseria de sticlar poate fi salvată. Dar vedem și cât de fragilă e.