Dăruiește Viață este una dintre cele mai convingătoare file din istoria recentă a schimbării. Ceea ce aceste două doamne – Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu – au reușit să clădească, alături de o comunitate de oameni simpli, dar hotărâți, nu e doar primul spital de oncologie pediatrică construit exclusiv din donații, ci un întreg orizont de putere, inspirație și speranță.
Cu peste 350.000 de oameni implicați, 8.000 de companii partenere și 53 de milioane de euro strânși, au reușit să ridice o clădire și multe standarde, consolidând în jurul lor ideea că promisiunile pe care ni le facem și de care ne ținem sunt cele care schimbă România, românii și lumea. Acum, se pregătesc să facă următorul pas în creșterea ratei de supraviețuire a copiilor bolnavi de cancer în România și redarea speranței părinților – înființarea unui întreg campus medical pediatric dedicat salvării lor.
„Nu știu cum se măsoară speranța, dar cred că asta este ceea ce a generat acest proiect. Odată instalată în sufletele oamenilor, riști să dezamăgești și să o ucizi. De aici și presiunea de a livra, dincolo de o clădire sau echipamente moderne, speranță în sufletele celor care trec pragul acestui spital.”
Impactul în comunitate a avut ecou dincolo de veșnicul „ce diferență aș putea face eu”: de la lansarea campaniei prin SMS, „pic cu pic” din donațiile oamenilor s-a strâns până la 20 de milioane de euro. Oana și Carmen ne vorbesc azi, în primul interviu video PozitiVești, despre ce le motivează, ce poate face diferența în succesul misiunii lor și ce urmează în povestea care a inspirat o țară întreagă:
Dacă preferi să citești ce-am vorbit, ai aici și transcrierea integrală a interviului:
— Carmen, Oana, dacă ar fi să mă gândesc la primul lucru pe care l-aș spune dacă m-ar întreba cineva ce faceți voi, ar fi că vă țineți promisiunile. Aș vrea să începem să discutăm chiar de aici – de la promisiuni: cum a arătat promisiunea voastră la început, atunci când voi v-ați pornit misiunea? Cum s-a modificat ea în timp și ce formă simțiți că are astăzi promisiunea voastră?
Carmen Uscatu: Mai întâi de toate, ne bucurăm să fim parte a acestei comunități care promite și face ceea ce a promis. Promisiunea noastră la început a fost o poveste, la care noi am reacționat într-un mod mai mult decât pozitiv. Povestea a fost cea a unui tânăr de 18 ani, bolnav de leucemie, aflat pe patul unui spital din București, alături de o mamă care încerca cu disperare să-l salveze, să-l ducă într-un spital din străinătate unde se putea face o procedură care la noi nu exista în momentul acela – un transplant de celule stem de la un donator neînrudit. Dosarul lui zăcea undeva într-un sertar al Direcției de Sănătate Publică București, iar mama cerea 150.000 de euro să poată să-și salveze copilul.
Oana a primit un mail, mi l-a trimis și mie, iar împreună am încercat să facem ceva pentru acești necunoscuți, pentru că nu-i știam personal nici eu, nici Oana. Promisiunea îndeplinită atunci a fost că am reușit să-l trimitem pe Dragoș la tratament în străinătate. Ceea ce poate n-am câștigat atunci… n-am câștigat bătălia cu viața, pentru că Dragoș a pierdut această luptă șase luni mai târziu. Dar ceea ce am câștigat a fost încrederea că noi, cetățeni obișnuiți, avem puterea să cerem și să obținem de la autorități niște drepturi. Pentru că nu e de ajuns să ai o lege în țară. Acea lege trebuie și implementată, iar acest lucru nu se poate întâmpla altfel decât dacă cetățenii cer acest lucru. Altfel, politicienii, autoritățile nu se vor grăbi niciodată să respecte legea.
Mai mult, foarte recent, împreună cu alte 1.300 de ONG-uri, ați trimis o scrisoare deschisă către toate partidele politice. Spuneți-mi – care credeți că este, la momentul acesta, pericolul pentru viitorul ONG-urilor și care e apelul ferm pe care îl faceți către clasa politică pentru a continua să vă ajute să schimbați și să salvați vieți?
Oana Gheorghiu: După fiecare nou guvern am simțit un nou atac asupra ONG-urilor, atac care viza în principal legea sponsorizării, accesul la finanțare, dar nu numai. Și în ceea privește modul de organizare a ONG-urilor, modul în care pot fi restricționate sau introducerea unor criterii care să restricționeze activitatea ONG-urilor, uneori cu focus pe ONG-urile din zona civică, din zona media, acele ONG-uri care afectează un pic zona politică.
De data asta am vrut să fim noi proactivi și să cerem partidelor politice care au pe liste candidați pentru votul care urmează să ne spună care este viziunea lor, care este politica lor, ce au de gând să facă cu noi. ONG-urile din România au crescut foarte mult în ultimii ani. Au crescut foarte mult pentru că au avut acces la finanțare, pentru că au reușit să facă parteneriate cu companiile din România care și-au înțeles rolul și impactul pe care pot să-l aibă în comunități.
Și cred că ceea ce am reușit în toți acești ani este pentru că am luptat pentru aceste fonduri și pentru dreptul nostru de a fi aproape de comunități. Ce le cerem noi acum partidelor este să spună ferm dacă au de gând să ne restricționeze accesul la finanțare prin anularea facilității fiscale 20% și mai ales a declarației fiscale 177 și dacă au de gând să introducă alte criterii care să ne afecteze activitatea.
E foarte important pentru noi și știu că pare că acești bani vin de la statul român, pentru că sunt bani pe care companiile îi plătesc din impozitul pe profit, dar peste tot în lume statul român are un angajament față de sectorul terțiar. Iar în această zonă, România este pe ultimul loc, primește foarte puțin sprijin de la statul român. Iar acești bani sunt folosiți cu foarte multă eficiență. Ceea ce reușesc ONG-urile să facă cu 400 de milioane de euro, bani care se strâng în fiecare an de la companii, statul român probabil că face cu 2 miliarde de euro.
Dacă noi rămânem fără finanțare, milioane de oameni rămân fără susținere. Când spun lucrul ăsta îl spun cu multă responsabilitate, pentru că noi, da, facem un spital, facem un campus medical deja, dar sunt ONG-uri care lucrează la firul ierbii, ONG-uri mici care, fără aceste finanțări, n-ar mai avea cu ce să hrănească copiii de care nu se ocupă nimeni, n-ar mai avea cu ce să asigure paliație și tot așa.
Impactul este foarte puternic și, da, ne temem de viitor, pentru că guvernul a anunțat, printre politicile de reducere a deficitului uriaș pe care tot el l-a creat, anularea de facilități fiscale și ne temem că se gândesc și la aceasta.
Carmen Uscatu: E vorba de 80% din fondurile pe care ONG-urile le încasează de la companii. Acest 80% ar putea să le piardă. În cazul Asociației Dăruiește Viață, am reușit să diversificăm portofoliul și să avem o susținere doar de 56% de la companii. Dar pentru ONG-urile mici, aceste 80% din fonduri care hrănesc copiii, care educă copiii, care fac diverse acțiuni pe care statul român nu le face, care practic suplinește rolul statului, sunt foarte importante. Fără ele, ar avea de suferit chiar și votanții acestor politicieni care ar putea să schimbe și să afecteze într-un mod dramatic comunitățile.
— Ați terminat de construit spitalul, iar acum faceți un campus medical pediatric pentru copiii bolnavi de cancer din România. Cum vedeți parcursul proiectului de acum înainte și care sunt cumva bătăliile voastre la momentul acesta sau bătăliile pe care deja le puteți întrevedea pentru viitor?
Prima bătălie a fost dusă: să primim acceptul statului român să continuăm proiectul. A fost o bătălie și a trebuit să ajungem până la nivelul primului ministru ca să putem semna acest acord, pentru că, știți, noi construim pe terenul statului și după aia donăm statului. Vă amintiți că însăși donarea a fost o provocare pentru noi. În acest moment, lucrurile sperăm că merg bine, dar, din nou, suntem într-o permanentă secure deasupra capului, pentru că nu știm ce vine și ce va mai fi.
Noi lucrăm deja la proiect, suntem la faza de temă de proiectare, urmează să facem proiectarea efectivă și, probabil, către finalul anului viitor, începutul lui 2026, vom avea autorizația de construire și vom începe efectiv să construim.
Provocările sunt însă și de natură fiscală, financiară. Dacă facilitatea fiscală nu merge înainte, viitorul proiectului nostru poate să aibă de suferit, deși o bună parte din fondurile necesare există deja. Dar pentru a duce la bun sfârșit proiectul avem nevoie de predictibilitate și de posibilitatea de a aduna banii în continuare.
Noi știm că oamenii își doresc acest proiect, pentru că sunt peste 350.000 de oameni care au fost alături de noi în construcția spitalului și care au simțit că fiecare contribuție a lor a contat enorm. Cred că a dus în mentalitatea colectivă și acest „se poate, putem, noi putem să facem”, pentru că zeci de ani ni s-a spus că nu se poate, că nu putem, că nu suntem în stare. Și asta e lucru bun și sper ca oamenii să nu uite asta, mai ales în zilele astea.
Carmen Uscatu: E iarăși important să continuăm să avem această deschidere față de Europa și față de lume, pentru că acest proiect înseamnă, așa cum Oana spunea, un campus medical. Înseamnă încă o clădire, înseamnă o consolidare a vechii clădiri, după ce reușim să mutăm toate specialitățile medicale în spații noi. Dar înseamnă și colaborări internaționale, înseamnă și acces la fonduri europene pentru a crește calitatea actului medical, pentru a crește rata de supraviețuire a copilului bolnav de cancer.
Este primul și singurul centru din România care poate avea această abordare multidisciplinară, în care copilul nu mai e nevoie să fie mutat dintr-un spital în altul și să piardă timp prețios pentru a avea acces la diferite proceduri medicale, pentru că cancerul este o boală complexă care necesită nu doar o pastilă, nu doar o intervenție chirurgicală, ci un cumul de tratamente, pentru ca acel copil să supraviețuiască.
Și, da, putem schimba această mentalitate în care atunci când afli că ai cancer te gândești la moarte. Peste 80% din copii supraviețuiesc – deci 8 din 10 copii supraviețuiesc. În România, rata este mai mică, atât a supraviețuirii, cât și a calității vieții acestor copii. Însă o putem schimba având Europa de partea noastră și având lumea întreagă de partea noastră prin parteneriatele deschise deja cu cea mai mare clinică din Europa de oncologie pediatrică, Princess Máxima din Utrecht, și împreună cu cel mai mare spital de cercetare din lume, St. Jude din Statele Unite, unde medicii fac traininguri, asistentele fac traininguri, în care medici de acolo vin aici și schimbă protocoale, proceduri, în care analize genetice se fac în străinătate.
Vor fi introduse servicii precum paliația în spital și serviciile psihosociale. Toate acestea nu pot fi făcute fiind izolați de Europa. Trebuie să rămânem în Europa și să ne gândim că această globalizare este în folosul fiecăruia dintre noi: al pacientului, al părintelui pacientului, al medicului, al nostru ca organizație, că putem, de asemenea, atrage fonduri europene. Și iată, în cele din urmă, în folosul întregii comunități și al întregii țări, care, fără schimbare, nu poate avea un viitor mai bun.
— Care simțiți voi că a fost ingredientul secret al acestui succes? Dacă putem să punem așa degetul pe un singur ingredient… și mai mult decât atât, cum am putea să replicăm treaba asta? Adică, bun, am făcut un spital, cum facem cinci? Construim un campus, cum și cu ajutorul cui? Dar mai precis, care ar fi pașii? Să facem, nu știu, o școală, o universitate… să gândim măreț, pentru că voi asta faceți și cred că asta trebuie să continuăm să învățăm oamenii. Cum facem concret lucrurile astea?
Oana Gheorghiu: Dacă e un secret, nu îl spunem. Glumesc, dar nu știu dacă există o rețetă sau un secret. Putem spune ce am făcut noi. Am vorbit sincer, foarte sincer și foarte deschis despre lucrurile care nu merg, despre viețile care se pierd, pentru că sistemul ăsta de sănătate e el însuși bolnav, despre ce ne stă nouă în putere, despre lucrurile care pot fi făcute.
Ne-am și pus pe treabă, am și făcut. Am cerut oamenilor bani, spunându-le ce vom face cu ei, apoi le-am arătat ce am făcut cu ei. Cred că în permanență a fost un dialog foarte deschis, foarte onest. Am spus când am greșit, pentru că toată lumea greșește, și când am avut situații pe care noi le simțeam imposibil de trecut și am cerut ajutorul.
Cred că, dacă e ceva ce am făcut noi bine, este că am comunicat permanent cu societatea, cu donatorii, cu sponsorii. Că am fost foarte perseverente, chiar și atunci când simțeam că dăm cu capul în zid, am dat acolo până am găsit calea. Fie am făcut gaură, fie am găsit ușa. Și am avut de partea noastră cei care aveau nevoie de proiectele astea: copiii, mamele lor, chiar și o parte din personalul medical. Am reușit să-i aducem alături de noi.
Dar da, cred că sinceritatea, transparența și promisiunile ținute – așa cum spuneai la început – cred că astea sunt secretele. Aici e provocarea următorilor ani. Pentru că o scalare nu poate fi făcută decât într-un parteneriat cu statul român, cu guvernul României, cu autoritățile.
Am încercat deja lucrul ăsta. A fost primul guvern, acesta care tocmai își termină mandatul, cu care am încercat din răsputeri să lucrăm, căruia i-am pus pe masă proiecte pilot, i-am pus pe masă susținere, expertiză și bani și bugete. De la care am primit multe promisiuni și pe care încă nu le-am reușit să le obținem cu adevărat să le ducă la bun sfârșit. Dar cred că a fost un exercițiu util și poate cu următorul guvern ducem la bun sfârșit ceea ce am început.
Carmen Uscatu: Și, un moment publicitar acum: Trimite „PROMIT” la 8835 și vei dona 5 euro lunar. Pentru că Oana a spus de nenumărate ori cuvântul „promit” și pentru că Dăruiește Viață are această campanie pe final de an în care, exact cum ne-ai întrebat la început, noi facem un bilanț a ceea ce am promis și am livrat. Și acum, pentru că promitem în continuare mai mult, acest campus medical care înseamnă o schimbare reală – pentru că la nivelul atât al infrastructurii cât și al calității actului medical – înseamnă, de asemenea, să avem oameni alături care să promită alături de noi că vom duce la final acest proiect.
Ca să arătăm cât de mult contează acest ajutor – să știi că atunci când noi am început campania de SMS, oamenii ne întrebau: „Dar voi faceți un spital?” Vorbesc de anul 2018. „Cum aș putea eu să te ajut pe tine cu 2 sau 4 euro?” Știi cât de mult contează? A contat atât de mult, că dacă spitalul acesta a costat 53 de milioane de euro, peste 20 de milioane de euro au venit din acest SMS. Deci contează enorm fiecare ajutor și mai ales când se unește o comunitate atât de mare, poate genera un impact imens.
colaj de fotografii din arhiva Dăruiește Viață – campania, exteriorul și interiorul spitalului
— Care este lecția pe care voi o considerați cea mai valoroasă din activitatea voastră? Poate conștientizarea care a costat cel mai mult la vremea ei și cum ați reușit să o vedeți ca un orizont de potențial în loc să o priviți ca pe un eșec.
Carmen Uscatu: Exact cum ai zis, lecțiile vin în general din eșecuri. Când ai succes, nu te mai uiți unde ai greșit. Cu siguranță și când ai succes greșești pe alocuri, poate chiar mai mult. Dar lecția vine în general din eșecuri. Probabil atunci te oprești și încerci să descoperi unde ai greșit. Dacă o faci cu sinceritate și nu arunci vina pe ceilalți, cum adesea facem noi oamenii – și probabil e prima fază – conștientizezi că ai putea să faci mai bine data viitoare.
Nu i-aș zice un eșec, dar un impas în care la un moment dat am fost… Menționa Oana tot sprijinul acesta pe care l-am avut și al unor medici. Da, probabil că aici ar fi trebuit să ne adaptăm mai bine ritmul. Pentru că au fost momente în proiect când te-ai simțit singur, pentru că nu ai reușit să-i aduci și pe ceilalți în barca ta și să-i faci să înțeleagă cât de important e să faci anumite lucruri.
Și asta a fost o lecție pe care am învățat-o: aceea de a-ți adapta ritmul la cei din jur, de a-i convinge pe cei din jur de importanța unor acțiuni. Și asta, dacă nu o faci, rămâi singur pe parcurs. Degeaba ai ajuns în vârful muntelui, dacă toți ceilalți sunt la bază. Nu o să poți construi sustenabil. Și cred că asta e o lecție pe care sper că am învățat-o.
Oana Gheorghiu: Eu cred că, în toți anii ăștia, am înțeles ceva ce vedeam în anii mei de liceu, pe peretele din fața sălii de clasă. Era un citat: „Ai reușit? Continuă. N-ai reușit? Continuă.”
Și la vârsta aia de 15-16 ani, mă gândeam: „Ce naiba vrea să zică ăsta?” Cred că am înțeles foarte bine, în proiectul ăsta, ce înseamnă asta: că indiferent cum merge treaba și dacă… Cred că cel mai important e, de fapt, nu să reușești, ci să înveți să o iei de la capăt atunci când nu reușești.
Și cred că asta am învățat cel mai mult, așa cum zicea Carmen, din greșeli. Și eu cred că ăsta e lucrul cel mai important: să învățăm din greșeli, să avem puterea să recunoaștem că greșim – că acolo e provocarea – dar să o luăm și de la capăt și să mergem înainte. Și cred că mai e ceva de învățat: că întotdeauna există o soluție. Trebuie doar să o cauți. Și uneori e nevoie să faci un pas în spate ca să o vezi.
Carmen Uscatu: Și poate și niște compromisuri referitoare la modul cum ai gândit-o tu inițial – să ai capacitatea ta de a te adapta și de a lucra în echipă, astfel încât să generezi cea mai bună soluție.
— Am să vă lansez o provocare: spuneți-mi fiecare dintre voi, în câteva cuvinte, cum ați descrie România de azi, cu mentalitățile ei, cu realitățile ei, per total. Și cum vi se pare că s-a schimbat ea în ultimii 12 ani de când vă purtați această misiune împreună?
Oana Gheorghiu: Eu am o imagine despre România pe care mi-am format-o deja de câțiva ani. Am senzația că ne place foarte mult să trăim pe marginea prăpastiei. Suntem într-o zonă de confort, dar avem o putere așa fantastică de a ne extrage de acolo, de a face, când simțim că deja alunecăm în prăpastie, un salt uriaș și reușim să ne salvăm. Dacă e să compar cu ce se întâmpla acum 12 ani, cred că am crescut foarte mult. Mie tot timpul însă îmi vine să compar cu acum 35 de ani, după Revoluție, că eu pot să compar, am vârsta necesară. Pentru că eu am trăit în anii ăia, anii 90, toată efuziunea protestelor din stradă și toate mișcările studențești de atunci. Și atunci chiar eram singuri și foarte puțini. Și am crescut extraordinar de mult.
Societatea civilă a făcut un salt uriaș, a ajuns la un nivel de competență mult peste zona guvernamentală. Își mai pierde din elan și mai obosește, pentru că politicul face tot ce știe el mai bine să ne obosească, dar cred că avem rezerve uriașe și de bunătate, și de empatie, și de implicare. Chiar dacă în zilele astea suntem într-o zonă tulbure, în care trăim cu toții un șoc post-alegeri, eu cred mult în țara asta și cred că avem resursele necesare să ne vedem adevăratele interese. Adevăratele noastre interese sunt în Europa, adevăratele noastre interese sunt în Occident, sunt aici, în România, dar uitându-ne cu fața spre Occident și niciodată spre „Mama Rusia”.
Carmen Uscatu: Aș începe cu ce nu e România. România nu e o țară mai educată, dar e o țară mai implicată, dacă mă gândesc la ultimii 12 sau 15 ani de când noi activăm în zona aceasta. Și cred că de asta au nevoie politicienii: de un popor mai implicat, care să le ceară mai mult și care să le monitorizeze promisiunile făcute în campanie și să îi motiveze să le ducă la îndeplinire.
E România mai implicată pentru că altfel noi nu am fi ajuns să facem un spital. Peste 300.000 de oameni au donat, peste 8.000 de companii au sponsorizat. Nu se întâmpla lucrul acesta la începuturile noastre, când noi am făcut un protest pentru a-l salva pe Dragoș, pentru a reuși să-l trimitem pe acel tânăr la tratament în străinătate, pentru ca statul să-i respecte drepturile, pentru că exista o lege care îi permitea pe banii statului să plece la tratament.
Știu că ne-am dus la școala lui Dragoș împreună și am vorbit cu directoarea de atunci să-și anunțe elevii să vină la protest. Iar ea n-a fost de acord, pe motiv că nu-i dă voie inspectoratul. Nu cred că a întrebat inspectoratul și nici nu era cazul să-l întrebe – era în afara orelor de curs. Lucru pe care îl vedem acum în cealaltă parte a baricadei: vedem foarte mulți tineri care se implică și sunt foarte multe școli care, pe tot parcursul anului, dar și în perioada asta, strâng fonduri pentru organizații, strâng fonduri pentru Dăruiește Viață, vin cu idei creative, și sunt foarte mulți tineri care fac voluntariat. Și ăsta e un lucru care ne arată nouă că România s-a schimbat foarte mult.
Ceea ce cred că are nevoie România în viitor este cel mai mult și mai mult de educație, pentru că spuneam că România nu e o țară educată. Peste 40% din tineri sunt analfabeți funcționali din școli, ceea ce este extrem de grav. Și atunci, da, e nevoie ca unul din programele pe care politicienii să le propună, iar societatea să le susțină, să fie educația. Și nu e o glumă și nu e doar un cuvânt în vânt.
— Dincolo de fondurile strânse și de numărul fantastic de oameni pe care i-ați mobilizat, câștigându-le încrederea, păstrându-le încrederea, v-ați gândit cumva sau ați reușit să măsurați într-un fel impactul Dăruiește Viață în comunitate? Dincolo de sistemul medical și dincolo de numărul oamenilor pe care i-a ajutat în mod direct, impactul cel mai greu de măsurat – în mentalități?
Oana Gheorghiu: N-am reușit să calculăm asta și nici nu cred că e rolul nostru. Eu sper că fenomenul ăsta – pentru că eu îl consider un fenomen, gândindu-mă la România așa cum o știam noi – faptul că 350.000 de oameni au hotărât să pună încredere și bani să facem un spital, e totuși un fenomen pe care sociologii, cumva, poate, la un moment dat, îl și analizează. Dar cred că oamenii ăștia, fără să realizeze, au schimbat țara asta, pentru că am trecut de la ce ziceam mai devreme, de la „nu se poate” la „putem”. Cred că acest proiect a însemnat, dincolo de șansele la viață pe care le aduce copiilor bolnavi de cancer, la niște condiții de tratament și de îngrijire mult mai bune decât tot ce are România astăzi, o schimbare în societate.
Cred că a fost și un moment în care societatea avea nevoie de un proiect de care să se agațe, care să aducă speranță și lumină. Sper ca cineva să calculeze adevăratul impact. Noi ne simțim privilegiate să fim parte din acest proiect. E chiar un privilegiu să te gândești că ai fost în mijlocul unui proiect în care sute de mii de oameni au fost implicați.
Mi-ar plăcea la un moment dat ca cineva să reușească să explice fenomenul. E impresionant, chiar și pentru noi.
Carmen Uscatu: Nu știu cum se măsoară speranța, dar cred că asta este ceea ce a generat acest proiect. Pentru noi, e o presiune fantastică această speranță, pentru că, odată instalată, ca să zic așa, în sufletele oamenilor, riști să dezamăgești și să o ucizi. Și de aici presiunea de a livra, dincolo de o clădire, dincolo de cele mai noi echipamente, de a livra speranță în sufletele celor care trec pragul acestui spital.
Nimeni nu vrea să se afle vreodată într-un spital. Niciun părinte nu-și dorește să ajungă cu copilul acolo. Dar ceea ce se întâmpla până acum, când un părinte află că copilul lui are cancer, speranța lui era să plece în străinătate să și-l trateze, pentru că știa că acolo are cele mai mari șanse. Aș vrea să credem că cu acest proiect noi reușim să aducem speranța părinților că își pot trata copiii în România. Și ăsta este cel mai bun indicator până la urmă al unui sistem de sănătate: atunci când tu nu te mai gândești când ai o boală gravă, ori mai ușoară, cum e în cazul multor politicieni, să te duci să te tratezi în străinătate. Să vrei să te tratezi în România.
— Care este cel mai pozitiv lucru din România de astăzi, în opinia fiecăreia dintre voi.
Carmen Uscatu: Pentru mine, e faptul că noi continuăm. În ciuda tuturor piedicilor, în ciuda tuturor nemulțumirilor celor din jur, în ciuda uneori a spuselor sau chiar a nespuselor, în care e „Faceți voi un spital, o să vă iasă vouă că e normal să existe și această reticență.” Noi am continuat, în ciuda faptului că, inclusiv când ne prezentăm viziunea noastră, oamenii uneori își dau ochii peste cap. Noi continuăm. Cred că ăsta e cel mai pozitiv lucru: să poți să vezi dincolo de lucrurile care se întâmplă zi de zi, să poți să te uiți la obiectivul tău și să nu te abați. Sigur, te abați, pentru că de multe ori lucrurile se schimbă, planurile se schimbă, dar să poți să te uiți mereu la obiectivul tău și să vrei și să știi că vei ajunge acolo.
Oana Gheorghiu: Pentru mine, cel mai pozitiv lucru este faptul că, deși suntem cinici – că noi, românii, suntem un pic cinici – avem puterea de a ne mobiliza atunci când simțim că răul e rău de tot sau când simțim că binele chiar e bine de tot. Și oamenii se mobilizează și pentru mine asta e un lucru pozitiv. Poate în timp învățăm ajungem și pe mijloc, să fim tot timpul mobilizați.
— Dar la polul opus, care considerați că e zona care are cea mai mare nevoie de ajutor? Dacă pentru o zi ați avea tot controlul asupra legislativului și executivului, ce ați schimba prima oară?
Oana Gheorghiu: Dacă aș putea să fac o minune – că numai o minune ar putea să rezolve asta – aș face ca să fie mai puțină impostură și incompetență în zona guvernamentală și în Parlament. Pentru că dacă aceste lucruri ar merge mai bine, și educația, și sănătatea, și socialul, și toate celelalte ar merge mai bine.
Carmen Uscatu: Cred că educația e cea la care trebuie să ne uităm. Mă gândesc cu tristețe că politicienii se desprind din societatea noastră și atunci o țară în care fiecare om devine mai educat, are un spirit critic, poate analiza și nu mai ia de bun tot ceea ce i se livrează. Pentru că, iată ce se întâmplă acum, acea libertate pe care ne-au dat-o rețelele sociale se răsfrânge într-un mod negativ și a ajuns să nu mai fie o libertate.
Trăim în diferite bule și nu suntem conștienți unii de alții și fiecare ce primește din această libertate. Și atunci spiritul critic cred că ar ajuta foarte mult. Iar acest spirit critic se poate dezvolta doar prin educație.
echipa PozitiVești împreună cu Oana și Carmen, la finalul interviului
sursa foto copertă: INQUAM Photos/ Octav Ganea
