„Nu am de gând să mor. Nu am de gând să mor. Cel puțin nu astăzi sau prea curând. Nu se va întâmpla nimic rău.” Aceste cuvinte au devenit mantra mea încă din copilărie – nu din dorința de a excela, ci din nevoia fundamentală de a supraviețui. Astăzi, după o carieră executivă la nivel de CEO și ca antreprenor, cu falimente și exit-uri deopotrivă, înțeleg că aceeași mantră care m-a ținut în viață a devenit, paradoxal, cea mai mare barieră în calea leadershipului autentic.
Dacă aș fi fost rugat acum câțiva ani să-mi împărtășesc povestea, aș fi ezitat. De ce eu? Ce am eu de oferit? Aceste întrebări reflectă o mentalitate pe care mulți lideri o împărtășesc – credința că trebuie să fim perfecți înainte de a merita să fim auziți.
Dar aceasta nu este o poveste despre perfecțiune. Este o poveste despre transformare.
Am fost diagnosticat cu cancer la o vârstă fragedă, începând o luptă care avea să se întindă pe durata a doisprezece ani chinuitori. Primul diagnostic a fost o tumoare neuroblastom pe piciorul drept, de mărimea unei portocale mari. La diagnostic, medicii au dat un verdict devastator: „Mai are șase luni, mai bine îl lăsați în orfelinat.” Această singură propoziție a declanșat un model comportamental care avea să-mi definească următoarele decenii: nevoia constantă de a demonstra că merit să exist, că merit să fiu văzut. De aici am crezut că pentru a fi remarcat trebuie să fiu perfect.
În sala de tratament la sesiunile de chimioterapie unde petreceam mai bine de douăsprezece ore pe zi, legat de perfuzia cu citostatic al cărui nume mi-l amintesc și acum după 40 de ani – Vincristin – am învățat să-mi ascund vulnerabilitatea sub o mască de rezistență stoică. Am dezvoltat o capacitate extraordinară de a suporta durerea fizică, dar și un mecanism de apărare care avea să devină mai târziu cel mai mare obstacol în calea leadershipului meu autentic: detașarea emoțională.
Această detașare părea inițial o strategie de supraviețuire perfectă. În lumea corporativă, am fost aplaudat pentru capacitatea mea de a rămâne „obiectiv” și „rațional” în situații de criză. Dar sub această aparentă forță se ascundea o realitate dureroasă: recream același mediu de izolare emoțională pe care îl cunoscusem în copilărie.
Ca CEO, această dinamică s-a manifestat în moduri subtile dar profund dăunătoare:
- Echipa mea învățase să ascundă problemele până deveneau crize
- Întâlnirile erau exerciții de raportare, nu conversații autentice
- Inovația suferea pentru că nimeni nu îndrăznea să riște să greșească
- Talentele plecau nu din cauza sarcinilor, ci din lipsa conexiunii umane
Momentul de cotitură a venit într-o zi obișnuită de management review. Un membru junior al echipei, tremurând vizibil, a prezentat un eșec major al proiectului său. M-am văzut brusc pe mine, copilul de doisprezece ani, încercând să par puternic în fața doctorilor. În acel moment am realizat că recreasem exact mediul de care fugisem toată viața – un loc unde perfecțiunea era singura opțiune acceptabilă și vulnerabilitatea era văzută ca o slăbiciune.
Această revelație a declanșat o transformare profundă în abordarea mea asupra leadershipului. Am început să înțeleg că:
- Puterea autentică nu stă în absența vulnerabilității, ci în curajul de a o arăta
- Reziliența reală înseamnă să creezi spații sigure pentru greșeli și învățare
- Leadershipul eficient nu înseamnă să ai toate răspunsurile, ci să creezi mediul în care întrebările sunt binevenite
- Perfecțiunea este inamicul inovației și al creșterii autentice
Am început să împărtășesc deschis propriile mele greșeli și lecții învățate. La început, a fost înfricoșător – fiecare dezvăluire părea un risc calculat. Dar ceva remarcabil s-a întâmplat: cu fiecare mostră de vulnerabilitate autentică, cultura echipei s-a transformat. Oamenii au început să vorbească mai deschis, să inoveze mai curajos, să colaboreze mai eficient.
Cea mai profundă lecție a venit când am realizat că acele experiențe timpurii de izolare emoțională nu erau doar răni de vindecat, ci și surse de înțelepciune. Capacitatea mea de a recunoaște măștile perfecțiunii la alții, de a vedea dincolo de fațadele profesionale, s-a născut din propria mea luptă cu autenticitatea.
Astăzi, când privesc în ochii membrilor echipei mele, văd reflexia propriei mele călătorii. În fiecare ezitare, în fiecare moment de vulnerabilitate, recunosc aceeași luptă cu perfecțiunea pe care am purtat-o și eu. Dar mai văd ceva: potențialul extraordinar care se naște atunci când ne permitem să fim autentici, cu toate imperfecțiunile noastre. Ca antreprenor, am învățat că cele mai valoroase momente nu sunt cele în care totul merge perfect, ci acelea în care acceptăm și îmbrățișăm imperfecțiunile noastre ca surse de creștere și conexiune autentică.
Pentru că adevărata putere a unui lider nu stă în aparența perfecțiunii, ci în curajul de a-și arăta vulnerabilitățile și de a crea spații în care și alții să poată face același lucru. Acceptarea propriilor imperfecțiuni nu este un semn de slăbiciune, ci dovada supremă a maturității în leadership. Înțeleg acum că sunt perfect așa cum sunt – nu în ciuda imperfecțiunilor mele, ci datorită lor. Această realizare mi-a adus nu doar pace interioară, ci și capacitatea de a conduce cu mai multă empatie, autenticitate și impact.
În final, am învățat că cea mai mare realizare a mea ca lider nu este să fiu perfect, ci să fiu real – să transform cicatricile în poduri de conexiune și să arăt că leadershipul autentic începe acolo unde se termină masca perfecțiunii. Aceasta este moștenirea pe care aleg să o las: nu una de perfecțiune neatinsă, ci una de umanitate autentică și curaj vulnerabil, în care fiecare imperfecțiune devine o oportunitate de creștere și conexiune mai profundă.
