Medicii nu știau dacă își va mai putea folosi mâinile și nici dacă va mai picta vreodată. În lunile de spitalizare, când abia reușea să stea în șezut, Bogdan Mihai Radu a început să picteze cu pensula ținută în gură.
Astăzi, una dintre lucrările sale se află în colecția privată a Regelui Charles al III-lea, iar artistul a primit o scrisoare de mulțumire personală din partea suveranului britanic. După ce a câștigat Premiul I la Târgul Internațional de Artă de la Oxford, în 2018, s-a stabilit la Londra și a ajuns să expună la Royal Academy Summer Exhibition.
Lucrările sale se regăsesc și în colecțiile Muzeului Național Cotroceni, ale Familiei Regale a României și ale unor colecționari din țară și din străinătate, iar în 2022 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria C – Arte Plastice.
Între salonul de spital și marile expoziții internaționale stau ani de recuperare, muncă, refuzuri, mutări, nesiguranță financiară și reconstrucție. Bogdan Mihai Radu vorbește astăzi despre viața reală din spatele unei cariere artistice: ce nu se vede dincolo de expoziții și premii, cât costă să continui, ce a învățat din diferențele dintre România și Marea Britanie și de ce arta i-a devenit, la propriu, o formă de supraviețuire.
Abonează-te la newsletterul PozitiVești
Îți împarți viața între Marea Britanie și România. Unde te simți mai „acasă” și cum se reflectă această dublă apartenență în felul în care creezi?
Mă simt acasă în ambele locuri. România e locul unde a început totul: rădăcinile, primele repere, emoțiile care m-au format ca om și ca artist. Marea Britanie mi-a adus o altă perspectivă, și mai ales libertatea de a crește într-un mediu multicultural, unde ai spațiu să te reinventezi și să te descoperi.
Cred că această dublă apartenență e, de fapt, unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le am. Mă ajută să privesc lumea din mai multe unghiuri și să nu mă simt prins într-o singură identitate culturală. În lucrările mele se întâlnesc memoria și sensibilitatea aduse din România cu deschiderea și diversitatea pe care le-am absorbit în Marea Britanie.
După participarea la Oxford International Art Fair în 2018, unde ai câștigat Premiul I, te-ai mutat la Londra. Ce te-a convins că Londra este locul potrivit pentru evoluția ta artistică și cum ai început să te conectezi cu galeriile și publicul de acolo?
Câștigarea Premiului I la Oxford International Art Fair mi-a dat încrederea că ceea ce fac poate fi apreciat într-un context internațional. Totuși, decizia de a mă muta nu a fost ușoară. Londra mi s-a părut locul potrivit datorită diversității ei. Este un oraș în care întâlnești artiști din toate colțurile lumii, galerii importante, colecționari, muzee și un public care apreciază cu adevărat arta contemporană.
Când începi o viață nouă într-o altă țară, o iei aproape de la zero: alt ritm, altă cultură, alt mod de a funcționa al lumii artistice. Am fost însă și norocos. Mi-am închiriat o locuință, iar la parterul clădirii exista un spațiu aflat în amenajare. Când proprietarii au aflat că sunt artist, mi-au oferit posibilitatea să îl folosesc ca atelier. Era în zona Portobello, una dintre cele mai creative zone din Londra.
Primele vânzări au venit mai repede decât mă așteptam. Sunt o persoană sociabilă și mi-am făcut repede prieteni și cunoștințe. Prima lucrare vândută în Londra a fost cumpărată de o doamnă, Magdalen, cu care sunt prieten și azi. A fost prima confirmare că ceea ce creez poate ajunge în casele și sufletele oamenilor dintr-o altă țară.
De acolo, lucrurile au început să se lege. Au urmat participări la concursuri, expoziții de grup și, mai târziu, expoziții personale; precum cele de la Institutul Cultural Român din Londra, de la Hampstead Art Society și apoi selecțiile la Royal Academy Summer Exhibition.
Nu totul a fost ușor. M-am mutat de mai multe ori, atât cu locuința, cât și cu atelierul. Am căutat permanent spațiul potrivit în care să pot crea. Și am descoperit că în Londra statutul de artist este privit foarte profesionist; nu îți transformi pur și simplu sufrageria în atelier. Există studiouri dedicate artiștilor, iar pentru a obține unul trebuie să aplici, să prezinți un portofoliu, să demonstrezi că ai activitate constantă, expoziții și vânzări.
Londra m-a disciplinat, m-a maturizat, m-a făcut mai exigent cu mine însumi și mai curajos în a-mi asuma riscuri. Este locul în care am crescut cu adevărat.
Se poate trăi din artă? Poți descrie, în linii mari, volumul vânzărilor tale de până acum și modul în care ai reușit să construiești o piață pentru lucrările tale?
Da, se poate trăi din artă și spun asta cu toată tăria. Dar nu este o profesie ușoară și nu există garanții. Astăzi poți avea o perioadă foarte bună, iar mâine una dificilă. Important este să rămâi consecvent, disciplinat și să continui să creezi chiar și atunci când lucrurile nu merg așa cum ai sperat. Din experiența mea, dacă muncești cu seriozitate, ai răbdare și nu renunți, este posibil să îți construiești o viață din ceea ce iubești cel mai mult, dar, în momentul în care faci artă gândindu-te doar la câți bani vei câștiga sau la volumul vânzărilor, ea își pierde o parte din sinceritate.
Sigur, există și partea economică. Artistul trebuie să trăiască, să-și plătească atelierul, materialele, transportul, taxele de participare la expoziții și toate celelalte cheltuieli pe care publicul, de multe ori, nu le vede. Sunt luni în care se vând multe lucrări și luni în care nu se vinde nimic. Au existat momente în care m-am întrebat dacă voi putea plăti chiria atelierului sau a locuinței. Fac parte din realitatea vieții de artist.
Am observat însă o diferență importantă între Marea Britanie și România. În Marea Britanie, dacă ai dovedit că trăiești din activitatea ta artistică și treci printr-o perioadă dificilă, există mecanisme prin care statul te poate sprijini temporar. Evident, trebuie să demonstrezi că ai avut o activitate profesională reală și că până atunci te-ai întreținut din munca ta. Este un sistem care oferă un anumit grad de siguranță atunci când apar momente dificile. În România, din păcate, acest tip de sprijin este mult mai limitat, iar diferența se simte. Cred că artiștii ar avea nevoie de mai multe instrumente care să îi ajute să depășească perioadele dificile, fără să fie nevoiți să renunțe la ceea ce fac.
În ceea ce privește vânzările, nu mi-am construit niciodată cariera urmărind cifre. Mi-am construit-o pas cu pas, prin muncă, prin participarea la expoziții și concursuri și prin relațiile de încredere create în timp cu colecționarii și galeriile. Cred că oamenii cumpără o lucrare nu doar pentru că le place, ci și pentru că au încredere în artistul care a creat-o.
Care sunt principalele diferențe dintre piața de artă din Marea Britanie și cea din România? Crezi că un artist român poate reuși astăzi în România fără validare externă?
Cred că un artist român poate reuși și în România, dar validarea internațională deschide alte orizonturi. Te obligă să ieși din zona de confort, să concurezi cu artiști din toată lumea, să vezi alte muzee, alte galerii, alte moduri de a înțelege arta.
În Marea Britanie am descoperit o piață foarte bine organizată. Există o adevărată cultură a colecționarului, un public obișnuit să viziteze galerii și muzee, și o infrastructură solidă construită în jurul artei. Galeriile, societățile artistice și concursurile funcționează după reguli clare, iar un artist are numeroase oportunități de a aplica și de a fi evaluat exclusiv pe baza muncii sale. Concurența e mare, dar asta te obligă să evoluezi.
Un exemplu foarte bun este Royal Academy Summer Exhibition. În fiecare an sunt înscrise între 16.000 și 20.000 de lucrări. Totul începe cu o selecție digitală, iar dacă treci de această etapă ajungi pe lista scurtă și practic în finală. Dintre zecile de mii de lucrări înscrise, doar aproximativ 1.500–2.000 ajung în acest punct. Dacă ești selectat, ești invitat să aduci lucrarea fizic la Royal Academy, unde urmează o nouă jurizare. Chiar și faptul că ai ajuns pe lista scurtă reprezintă o validare extraordinară.
Îmi amintesc emoția pe care am simțit-o când mi-am văzut lucrarea expusă alături de artiști pe care îi admiram de ani de zile. La una dintre ediții am expus în aceeași sală cu Anselm Kiefer și Tracy Emin. Nu eram pe același perete, dar eram în același spațiu, și pentru mine asta a însemnat enorm.
În România avem artiști extraordinari și un potențial imens. Ceea ce cred că lipsește sunt mai multe ateliere dedicate artiștilor, mai multe programe de rezidență, mai multe competiții naționale de anvergură și un sprijin instituțional mai consistent. Participarea la concursuri internaționale presupune costuri importante, pe care nu toți artiștii și le pot permite. De aceea cred că statul, instituțiile culturale și mediul privat ar trebui să investească mai mult în susținerea artiștilor români.
Idealul, pentru mine, ar fi ca un artist român să plece în lume, să participe la competiții, să câștige premii, să expună internațional și apoi să se întoarcă acasă cu tot ce a acumulat. România are artiști plastici extraordinari. Ei merită să fie cunoscuți și apreciați nu doar aici, ci pretutindeni.
Ce ai aduce din Marea Britanie, la nivel de experiență sau practică, în România? Există vreun moment care ți-a schimbat direcția artistică?
Dacă ar fi să aduc ceva din Marea Britanie în România, nu ar fi neapărat un model de piață de artă, ci o mentalitate. Mi-ar plăcea să văd mai multe competiții deschise, mai multe oportunități pentru artiștii aflați la început de drum și mai multă transparență în procesul de selecție. În Marea Britanie am înțeles că talentul este important dar la fel de importante sunt disciplina, consecvența și profesionalismul. Artistul este încurajat să muncească permanent, să aplice, să accepte refuzurile și să continue fără să renunțe.
Cât despre un moment care mi-a schimbat cu adevărat direcția artistică, cred că acela a fost clipa în care am descoperit Hampstead Heath. Știam că John Constable a pictat acolo unele dintre cele mai frumoase peisaje ale sale. Când am ajuns acolo, am înțeles de ce l-a fascinat atât de mult. Cred că atunci s-a produs o schimbare în pictura mea. Am început să fiu mult mai atent la atmosferă, la subtilitățile luminii, la relația dintre cer și pământ. Am început să caut mai puțin reprezentarea fidelă a unui loc și mai mult emoția pe care acel loc o transmite.
Londra m-a învățat să nu mă compar cu ceilalți, ci cu mine însumi. Să încerc ca fiecare lucrare să fie mai bună decât precedenta și să nu mă opresc niciodată din învățat. Aceasta este, poate, cea mai valoroasă lecție pe care aș transmite-o și artiștilor din România.
În copilărie ai fost inspirat de „Bărbatul de la hotelul Ritz”, un film despre artă. Ce ți-a dat atunci încrederea că poți continua pe acest drum?
„Bărbatul de la hotelul Ritz” a fost filmul care mi-a confirmat ceva ce probabil exista deja în mine. M-a fascinat procesul artistic în sine. Felul în care un tablou putea fi reprodus cu atâta precizie încât devenea aproape imposibil de deosebit de original. Și m-am întrebat, pur și simplu: oare pot și eu?. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să reproduc un tablou al bunicii mele, pe care îl admiram de mult. Am avut chiar curajul copilăresc să îl înlocuiesc cu copia mea. Bunicii aveau vederea slăbită și am crezut că nu vor observa diferența. Poate că și-au dat seama și au ales să mă lase să mă bucur de reușita mea sau poate că nu. Nici astăzi nu știu sigur.
Pentru mine, însă, acel gest mi-a dat o satisfacție enormă și, mai important, încrederea că pot face mai mult decât să admir pictura; că pot să o înțeleg și să o creez. A fost momentul în care am simțit că drumul meu este arta. Copiile au fost doar exercițiul prin care am învățat limbajul picturii. Ceea ce îmi doream cu adevărat era să îmi găsesc propria voce.
În 2010 ai fost diagnosticat cu sindromul Guillain-Barré și ai trecut printr-o perioadă lungă de spitalizare și recuperare. Ce te-a ajutat să mergi mai departe în momentele grele?
Când am primit diagnosticul de sindrom Guillain-Barré, viața mea s-a schimbat complet de la o zi la alta. Au urmat luni și ani de spitalizare și recuperare. A fost, fără îndoială, cea mai grea perioadă din viața mea. A trebuit să învăț din nou lucruri pe care înainte le făceam fără să mă gândesc: să merg, să-mi folosesc mâinile, să țin o cană. Au fost momente în care nu credeam că voi mai ieși vreodată din spital sau că voi mai putea picta. Dar nu am fost singur. Familia mea a fost extraordinară iar mama s-a mutat la București și a stat aproape doi ani alături de mine, zi de zi.
Am simțit și o solidaritate uimitoare din partea lumii artistice. Prieteni, colegi și foarte mulți oameni pe care nici măcar nu îi cunoșteam s-au mobilizat pentru mine: au donat lucrări, au organizat licitații și campanii de strângere de fonduri. Toate aceste gesturi mi-au dat nu doar sprijin concret, ci și speranța că nu lupt singur.
La un moment dat, după câteva luni, am reușit să stau în șezut. Nu puteam încă să-mi folosesc mâinile, dar simțeam o nevoie uriașă de a picta. Așa că am început să pictez cu pensula ținută în gură. Mama, prietenii sau colegii de salon mă ajutau să pregătesc materialele, iar eu pictam cum puteam. Acele lucrări au reprezentat o formă de terapie, de rezistență; poate cea mai bună dovadă că boala îmi putea afecta trupul, dar nu și dorința de a crea.
Acea experiență m-a făcut să înțeleg cât de fragilă este viața și cât de important este sprijinul celor din jur. Mai mult, am învățat că arta poate deveni o formă de supraviețuire. Pentru mine, pictura a fost motivul pentru care am continuat să lupt atunci când totul părea pierdut.
De unde vine această exigență față de tine însuți și această nevoie de autodepășire și rafinare a lucrărilor, astfel încât să oferi publicului cea mai bună versiune posibilă a artei tale?
Cred că vine, în primul rând, din respectul față de artă, față de oamenii care îmi urmăresc munca și față de cei care aleg să trăiască alături de o lucrare de-ale mele. Când cineva cumpără un tablou, cumpără ani din viața mea, experiențele mele, toate încercările și orele petrecute în atelier.
Exigența vine și din educația pe care am primit-o de la profesorii și mentorii mei. De la maestrul Corneliu Brudașcu am învățat că un artist nu trebuie să se mulțumească niciodată cu primul rezultat dacă simte că poate merge mai departe.
Dar cred că această exigență are și o altă explicație, una foarte personală. Din cauza problemelor medicale, nu am reușit să finalizez Universitatea de Artă și Design, iar înainte de asta nici nu am urmat un liceu de arte. Am făcut un liceu cu un profil complet diferit și, de multe ori, am avut sentimentul că am pornit cu un handicap față de colegii mei, care au urmat un parcurs firesc: liceu de artă, facultate, master. Poate tocmai din acest motiv am simțit mereu că trebuie să muncesc de două ori mai mult pentru a ajunge la același nivel. Fiecare pas a însemnat muncă, studiu, observație și foarte multă disciplină. Am încercat permanent să recuperez ceea ce simțeam că îmi lipsește.
Nu știu dacă această exigență este întotdeauna un lucru bun. M-a consumat foarte mult, m-a făcut să mă îndoiesc de mine și mi-a adus mult stres de-a lungul anilor. Dar, în același timp, cred că ea m-a ajutat să evoluez și să nu mă mulțumesc cu puțin. Dacă lucrările mele ajung în galerii, muzee și colecții internaționale, este pentru că, de fiecare dată când am simțit că nu sunt suficient de bun, am ales să muncesc mai mult.
În perioada petrecută la Universitatea de Artă și Design Cluj l-ai cunoscut însă pe Cornel Brudașcu, care ți-a devenit mentor și prieten. Ce rol a avut Cornel în dezvoltarea ta?
Admiterea la UAD a fost un moment important. Îmi doream enorm să studiez acolo. Din păcate, problemele de sănătate nu mi-au permis să duc lucrurile până la capăt. În 2007 am trecut și printr-un accident de mașină care m-a ținut imobilizat o perioadă și m-a obligat să lipsesc mare parte din primul an. Cu sprijinul profesorilor am reușit să recuperez examenele și să ajung în anul doi, dar problemele de sănătate au continuat și a trebuit să întrerup studiile.
Dacă mă uit în urmă, însă, unul dintre cele mai importante câștiguri ale acelei perioade a fost întâlnirea cu maestrul Cornel Brudașcu. Din primul moment l-am admirat atât ca artist, cât și ca om. Era deja un nume important în arta românească și internațională, dar ceea ce m-a impresionat a fost deschiderea cu care primea oamenii. În timp, relația noastră a devenit una de prietenie. De aproape 20 de ani vorbim aproape zilnic, iar sfaturile lui sunt extrem de importante pentru mine. În primii ani, influența lui se vedea destul de clar în lucrările mele. Astăzi cred că mi-am găsit propria identitate și m-am desprins de acea influență directă. Dar sunt convins că undeva, în gestul pictural, în felul în care așez culoarea sau construiesc o lucrare, a rămas ceva din lecțiile lui Cornel Brudașcu.
Cât de dificil este accesul la contexte artistice internaționale de prestigiu și cum descrii presiunea care vine odată cu această vizibilitate? Cum gestionezi așteptările publicului, ale galeriilor și ale tale?
Fiecare expoziție, fiecare concurs și fiecare oportunitate trebuie câștigate. Aplici alături de mii de artiști din întreaga lume și știi că șansele sunt, de multe ori, foarte mici. Uneori ești selectat, alteori nu. Este important să înțelegi că un refuz nu înseamnă că ești un artist mai slab. Înseamnă doar că, în acel moment, juriul a ales alte lucrări. Dacă iei fiecare refuz personal, este foarte greu să reziști în această profesie.
Odată cu vizibilitatea apare și o altă responsabilitate. Galeriile așteaptă consecvență, colecționarii vor să vadă o evoluție, iar publicul este curios să descopere fiecare nouă lucrare. Dar, sincer, cea mai mare presiune vine din faptul că sunt propriul meu critic.
Există însă și o realitate despre care se vorbește prea puțin: partea financiară. Ca să poți crea la un nivel profesionist, ai nevoie de resurse. Materialele sunt costisitoare, la fel și ramele, pânzele, culorile, transportul lucrărilor, taxele de înscriere la concursuri, fotografiile profesionale, cataloagele sau albumele. Toate acestea înseamnă investiții permanente. Am avut însă marele noroc să întâlnesc oameni extraordinari care au crezut în mine și m-au ajutat să merg mai departe, atât din România, cât și din Marea Britanie. Sunt profund recunoscător tuturor.
În ceea ce privește așteptările publicului, am învățat că nu poți mulțumi pe toată lumea. Cred că un artist trebuie să respecte publicul, dar nu să creeze în funcție de așteptările lui. Singura obligație pe care o am este să fiu sincer cu mine însumi și să încerc ca fiecare lucrare să fie mai bună decât precedenta.
Dacă privim dincolo de lucrările și expozițiile vizibile publicului, cum arată munca invizibilă din spatele imaginii și a succesului tău?
Este o întrebare pe care mi-aș dori să o primesc mai des, pentru că, de cele mai multe ori, oamenii văd doar rezultatul final. Și mulți cred că, dacă un artist expune internațional sau primește premii, înseamnă automat că are o viață lipsită de griji. Realitatea este însă cu totul alta.
Partea vizibilă reprezintă doar vârful icebergului din ceea ce înseamnă viața unui artist. Munca invizibilă ocupă, probabil, cea mai mare parte a timpului meu. Înseamnă ore și zile petrecute în atelier, ani de studiu permanent, documentare, vizite la muzee și galerii, căutarea unor teme noi, realizarea schițelor, fotografierea profesionistă a lucrărilor, pregătirea aplicațiilor pentru concursuri și expoziții, redactarea proiectelor, actualizarea portofoliului și întreținerea relațiilor profesionale construite în timp. Puțini văd că, înainte ca un tablou să ajungă pe peretele unei galerii, există zeci de ore de muncă administrativă. Sunt formulare de completat, termene-limită, transporturi, împachetarea lucrărilor, asigurări, taxe de participare, contracte și foarte multă comunicare.
Există apoi și o muncă emoțională despre care se vorbește foarte puțin: să gestionezi refuzurile, să continui după un concurs pierdut, să ai răbdare atunci când lucrurile nu merg cum ai sperat și să găsești energia de a o lua de la capăt.
Un lucru pe care l-am observat în ultimii ani este felul în care presa din România vorbește despre artiști. De multe ori, toate articolele sunt construite la superlativ: „cel mai bun”, „cel mai apreciat”, „cel mai vândut”, „cel mai important”, „singurul artist român…”. Aproape că nu mai există nuanțe și foarte rar există o abordare echilibrată, sinceră și realistă. Eu cred că avem nevoie și de o presă culturală care să vorbească despre proces, despre muncă și despre realitate, nu doar despre succes. Pentru că se poate întâmpla ca artistul despre care scrie ziarul că este „cel mai important” să se întoarcă acasă și, în aceeași zi, să nu își permită să cumpere o pânză, o ramă sau să plătească taxa pentru următorul concurs internațional.
Nu spun aceste lucruri pentru a inspira compasiune și nici nu cred că trebuie să transformăm poveștile artiștilor în drame. Dar cred că avem nevoie de mai mult realism. O carieră artistică se construiește prin foarte multă muncă, prin perseverență și prin multe sacrificii care nu se văd. Dacă vorbim și despre această parte invizibilă, cred că publicul va înțelege mai bine ce înseamnă, cu adevărat, viața unui artist și va aprecia și mai mult ceea ce vede, în final, pe peretele unei galerii.
Ce te face să consideri că o lucrare nu te mai reprezintă și că este momentul să o abandonezi? Cum îți dai seama că un tablou este terminat?
Se întâmplă frecvent să las un tablou deoparte câteva zile, o săptămână sau chiar o lună. Am nevoie de această distanță pentru a mă întoarce la el cu ochi proaspeți. Uneori ajung să transform total o pictură până când nu mai seamănă aproape deloc cu ideea de la care am plecat. Nu fac acest lucru pentru că lucrarea ar fi slabă din punct de vedere tehnic, ci pentru că simt că îi lipsește sinceritatea sau emoția pe care o caut în acel moment. Dar nu renunț niciodată cu adevărat. Până când nu simt că lucrarea spune exact ceea ce vreau eu să spună, continui să lucrez la ea. Uneori înseamnă zeci sau chiar sute de ore de muncă. Alteori înseamnă să șterg, să refac, să reconstruiesc aproape totul.
În procesul meu de lucru nu sunt singur. Am câțiva oameni în care am deplină încredere și cu care mă consult. Unul dintre ei este maestrul Corneliu Brudașcu. Îi arăt diferitele etape ale lucrărilor mele, iar sfaturile lui sunt întotdeauna extrem de valoroase. De multe ori, o singură observație din partea lui mă ajută să văd lucrarea dintr-o perspectivă complet nouă.
Cum îmi dau seama că un tablou este terminat? Cred că vine un moment în care lucrarea nu îți mai cere nimic. O privești și simți că orice pensulă în plus ar strica echilibrul pe care l-ai căutat atât de mult. Atunci mă opresc.
Una dintre lucrările tale, un peisaj transilvănean, a fost inclusă în colecția privată a Regelui Charles al III-lea și găzduită la Palatul Buckingham. Regele Charles ți-a trimis personal o scrisoare de mulțumire. Cum a ajuns lucrarea ta să fie inclusă în colecția privată a Regelui?
Este o poveste care a crescut în mine ani de zile. Întotdeauna am simțit o profundă admirație pentru felul în care Regele Charles vorbește despre Transilvania; uneori, ascultându-l în interviuri, aveam senzația că prețuiește aceste locuri cu mai multă căldură decât mulți dintre noi. După succesul de la Oxford, mi-am propus să-i dăruiesc o pânză care să poarte spiritul pământului nostru.
Momentul de cotitură a fost prezența unei lucrări personale în cadrul expoziției anuale de la Royal Academy of Arts din Londra. Fiind o instituție aflată sub patronajul Casei Regale, am simțit că visul prinde contur și am avut curajul să-i împărtășesc această dorință ambasadorului României la Londra, Excelența Sa, doamna Laura Popescu. Datorită diplomației și bunăvoinței sale, tabloul a trecut porțile Palatului Buckingham.
Adevărata uimire a venit când am primit scrisoarea oficială din partea Majestății Sale, Regele Charles. Rândurile sale, pline de aceeași afecțiune sinceră pentru România, au transformat totul într-un moment de neuitat. Am simțit o recunoștință imensă. Faptul că am așteptat mai bine de un an până să vorbesc public despre asta arată că gestul a fost pur, născut din respect, nu din dorința de publicitate. Pentru copilul din Tălmaciu, gândul că o lucrare de-a sa trăiește acum în colecția regală britanică este o bucurie sufletească imensă.
Cum arată în cifre activitatea ta artistică? Câte lucrări estimezi că ai realizat de-a lungul anilor, în câte țări au ajuns și unde se regăsesc astăzi – în colecții private, instituții sau alte spații importante?
Nu aș putea spune cu exactitate în cifre cum arată activitatea mea artistică. Pictez de foarte mulți ani, iar lucrările s-au adunat în timp și au ajuns în multe locuri din lume. Nu am făcut niciodată un inventar exact.
Mă bucur însă că o parte dintre lucrările mele se află astăzi în colecțiile unor instituții importante, atât din România, cât și din Marea Britanie. De exemplu, Muzeul Național Cotroceni deține un portret al Reginei Maria. Lucrarea face parte din colecția muzeului. O altă lucrare dedicată Reginei Maria se află în colecția Palatului Mogoșoaia. Un loc cu o încărcătură emoțională aparte pentru mine este Primăria orașului Tălmaciu, locul în care am copilărit. Instituția a achiziționat mai multe dintre lucrările mele încă din perioada în care eram la început de drum.
În Marea Britanie, una dintre lucrările mele se află în colecția Royal Free Hospital din Londra. Este o pictură de mari dimensiuni, aproximativ 120×120 cm, expusă la etajul 12 al spitalului. Este o lucrare foarte dragă sufletului meu și mă bucur că poate fi văzută zilnic de pacienți, medici și vizitatori.
Știu că și orașul Sinaia deține mai multe lucrări semnate de mine, aflate în patrimoniul Cazinoului Sinaia și al Primăriei Sinaia. Pe lângă acestea, multe dintre picturile mele se află în colecții private din România, Marea Britanie și din alte țări. Nu aș putea spune exact în câte țări au ajuns.
Dacă ar fi să mă raportez la activitatea mea în cifre, probabil că acestea sunt importante. Dar, pentru mine, mai important este faptul că ele continuă să trăiască prin oamenii și locurile în care au ajuns. Aceasta este, cred, cea mai frumoasă formă de continuitate pe care o poate avea un artist.
Cum percepi România astăzi din punct de vedere cultural și creativ și cum crezi că este ea percepută din exterior? Ce imagine ai vrea să transmiți prin arta ta publicului internațional?
Privesc România cu multă dragoste și cu mult optimism. Cred că avem un patrimoniu cultural extraordinar, artiști remarcabili și foarte mult talent. De multe ori, însă, nu reușim să conștientizăm cât de valoroase sunt lucrurile pe care le avem și cât de puternică este identitatea noastră culturală.
Din exterior, România este percepută diferit față de cum o vedem noi. De multe ori oamenii cunosc Transilvania, tradițiile, natura sau personalitățile care au dus numele țării în lume. Dar cred că încă avem multe povești frumoase de spus și multe valori de făcut cunoscute. Eu am observat că, atunci când vorbesc despre România în Marea Britanie sau în alte țări, oamenii sunt curioși. Vor să afle mai multe despre locurile din care vin, despre peisajele, cultura și tradițiile noastre și cred că aceasta este o oportunitate extraordinară pentru un artist. Prin picturile mele încerc tocmai acest lucru: să duc în lume o imagine autentică a României. Multe dintre lucrările mele sunt inspirate din Transilvania copilăriei mele, din lumina, liniștea și frumusețea acestor locuri.
Mi-ar plăcea ca un om care vede o lucrare de-a mea într-o galerie din Londra, Tokyo sau oriunde în lume să fie curios să descopere România. Să își dorească să înțeleagă cultura noastră și să privească această țară dincolo de clișee. Cred că fiecare artist devine, într-un fel, un ambasador cultural. Oriunde expun, simt că reprezint nu doar propria mea muncă, ci și locurile care m-au format. Dacă prin arta mea reușesc să schimb, măcar puțin, felul în care România este privită în lume, atunci consider că mi-am îndeplinit o parte din misiune.
În ce măsură diferă publicul din România de cel din Marea Britanie în raport cu arta contemporană și experiența expozițională? Cine crezi că are rolul principal în educarea publicului artistic în România și ce responsabilitate simți tu în acest proces?
Cred că publicul din România este diferit de cel britanic prin în felul în care se raportează la arta contemporană. Diferența vine, în mare parte, din educația culturală și din obișnuința de a trăi în apropierea artei. În Marea Britanie, vizitarea unei galerii sau a unui muzeu face parte din viața de zi cu zi pentru foarte mulți oameni. Familiile merg împreună la expoziții, copiii sunt obișnuiți să intre în muzee încă de la vârste foarte mici, iar contactul cu arta este ceva firesc.
În România, cred că interesul pentru artă există și este în continuă creștere. Avem un public curios și sensibil, dar cred că este nevoie de și mai multe ocazii prin care oamenii să intre în contact cu arta contemporană. Cu cât există mai multe expoziții, programe educaționale, ateliere și întâlniri între artiști și public, cu atât oamenii vor simți că arta face parte din viața lor.
Cred că responsabilitatea educării publicului nu aparține unei singure instituții. Este un efort comun. Școala are un rol important, la fel muzeele, galeriile, universitățile, presa culturală, colecționarii și instituțiile statului. Dar și artiștii au o responsabilitate. Trebuie să fii dispus să vorbești despre ceea ce faci, să îți deschizi atelierul, să participi la întâlniri cu publicul și să îi ajuți pe oameni să înțeleagă mai bine procesul din spatele unei lucrări. Eu simt această responsabilitate din ce în ce mai mult. De aceea accept cu drag interviuri, întâlniri cu publicul, documentare sau vizite în atelier. Cred că, atunci când oamenii îl cunosc pe artist și înțeleg povestea din spatele unei lucrări, relația lor cu arta devine mult mai profundă.
Mi-aș dori ca, în România, copiii să crească mergând firesc în galerii și muzee, așa cum merg într-un parc sau la cinema. Cred că educația artistică începe foarte devreme și că investiția în cultură este, de fapt, o investiție în oameni. Arta nu înseamnă doar tablouri pe pereți. Înseamnă dialog, educație și felul în care învățăm să privim lumea cu mai multă sensibilitate.
Ai formare în art-terapie și ai menționat anterior că ți-ar fi plăcut să lucrezi cu persoane aflate în situații medicale sau emoționale dificile. Te vezi revenind la această direcție?
Da, cu siguranță. Este un proiect la care mă gândesc de mulți ani. După boala prin care am trecut, am înțeles pe propria piele cât de important este să ai un sprijin emoțional și cât de mult poate însemna actul de a crea în procesul de recuperare. Pot spune că pictura a fost și terapia mea. De fiecare dată când intram în atelier și începeam să pictez, simțeam că mă eliberez de o parte din greutățile pe care le purtam. Pentru mine, fiecare tablou este o confesiune.
Mi-ar plăcea ca, în viitor, să dezvolt proiecte de art-terapie dedicate copiilor, persoanelor aflate în recuperare medicală sau celor care trec prin perioade dificile din punct de vedere emoțional. Îmi propun să creez un spațiu în care oamenii să se simtă în siguranță, să capete încredere în ei și să descopere că arta poate deveni un sprijin real în viața lor.
Cred că experiențele prin care am trecut au un sens doar dacă, la un moment dat, le pot transforma în ceva bun pentru alți oameni. Dacă povestea mea și experiența mea pot ajuta măcar un om să meargă mai departe cu mai multă speranță, atunci voi simți că tot ceea ce am trăit nu a fost în zadar. Pentru mine, arta înseamnă și vindecare, dialog, speranță și puterea de a merge mai departe atunci când viața te pune la încercare.
Ce direcții ți-ai stabilit pentru următorii ani? Cum se conturează planurile tale profesionale?
Sunt într-o perioadă în care simt că pictura mea merge într-o direcție nouă și acest lucru mă motivează foarte mult.
În prezent lucrez la o serie complet diferită de ceea ce am realizat până acum. Este o serie dedicată memoriei naturii, inspirată din poetul britanic John Keats. La un moment dat am descoperit cât de mult a luptat Keats cu boala sa și lectura poeziilor sale m-a fascinat. Am zis mereu că îmi voi găsi timp pentru a explora și mai mult poezia sa și acum cred că este timpul. De multe ori mă opresc pur și simplu și privesc cerul și ca mine sunt convins că sunt mii și mii de oameni. Este un gest care ne liniștește și care ne ajută să ne reconectăm cu noi înșine. Cred că cerul este singurul peisaj care ne unește pe toți, indiferent în ce țară ne aflăm, iar această idee mă inspiră foarte mult în noul meu demers artistic.
Totodată, colaborez cu Fundația Artindex din România, alături de care pregătesc câteva proiecte în care cred foarte mult și care vor fi făcute publice în curând.
Sunt un optimist prin excelență, mai ales după tot ceea ce am trăit până acum. Pentru că am învățat că răbdarea, munca și perseverența sunt cele care construiesc, în timp, cele mai frumoase lucruri.
