Alexandra Bud (Inera) este o tânără româncă din Negrești Oaș care testează limitele umane și dovedește că visele mari pot fi transformate în realizări extraordinare, prin ambiție, muncă și curaj. În doar cinci luni de antrenament, și fără ajutorul unui antrenor, Alexandra a devenit prima sportivă din România care a finalizat cursa IRONMAN Italy Emilia Romagna autodidact și după o pregătire atât de scurtă. Alexandra a înfruntat cu succes cei 3,8 km de înot în Marea Adriatică, 180 km de bicicletă și un maraton de 42 km, terminând competiția de mare anduranță în mai puțin de 15 ore. Povestea ei este o lecție despre perseverență, o demonstrație că „imposibil” nu înseamnă mai nimic, atunci când îți urmezi visul cu încăpățânare.
Am aflat despre povestea Alexandrei de la unul dintre cititorii noștri, care a simțit să ne scrie că undeva în România trăiește o fată care „și-a dorit ca peste 5 ani să participe la un Full IRONMAN. Și care ulterior s-a răzgândit și a decis să îl facă în 5 luni. A mers la bazin, a învățat să înoate cu capul sub apă, și-a cumpărat bicicletă și a învățat să meargă pe ea, s-a antrenat zeci de ore săptămânal, și oricâte remarci de „așa ceva nu e posibil” a primit, în 2024 a reușit.”
Deși finalizarea cursei IRONMAN este în sine o reușită impresionantă, Alexandra nu se oprește aici. Următorul ei obiectiv este să-și îmbunătățească și viteza, pe lângă anduranță, și să domine competițiile de triatlon din România. Își propune să ajungă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului în clasamentul feminin național și să devină o sursă de inspirație pentru alți tineri sportivi, dar și pentru toate fetițele de 5 ani din România care visează măreț.
Azi, Alexandra este studentă la Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport București, unde își aprofundează pasiunea. Ea ne arată că succesul nu înseamnă doar rezultate fizice excepționale, ci și puterea de a influența pozitiv societatea, de a insufla curaj și de a demonstra că fiecare dintre noi își poate atinge potențialul, dacă pornește cu un pas și continuă cu un altul. În plus, ne amintește ceva ce n-ar trebui niciodată să uităm: faptul că avem ceva excepțional în noi – puterea deciziei de a nu renunța: „Tu ești antrenorul principal pentru orice cursă din viața ta.”
Ești ceea ce am putea numi un „om obișnuit”. Cum s-a născut în tine ideea acestui obiectiv aparent imposibil – de la zero la IRONMAN în doar cinci luni? Ce te-a motivat cu adevărat să-l urmezi până la capăt?
— Trebuie să recunosc că aceste curse IRONMAN nu îmi erau complet necunoscute – în ultimul an am tot auzit despre oameni care se antrenează pentru astfel de competiții. Cu toate astea, nu mă gândeam la începutul anului că o să mă aventurez în așa ceva. Cel puțin, nu atât de curând – planul meu era, într-adevăr, să fac această cursă peste 5 ani.
Ce pot să vă spun sigur este că sunt o persoană care iubește provocările. Venind după o accidentare de câteva luni la picior, odată ce m-am recuperat complet, am vrut să-mi setez un obiectiv pentru anul 2024. Ce să fie oare? IRONMAN. M-a speriat puțin gândul, deoarece chiar și mie mi se părea o provocare APROAPE imposibilă (datorită perioadei foarte scurte de pregătire și distanțelor impresionante ale cursei), însă tocmai asta m-a convins să îmi încerc șansa.
Dacă pot să îmi aduc aportul în societate prin ceva, atunci acest lucru aș vrea să fie curajul. Vreau ca oamenii din jurul meu să aibă încredere în propriile forțe și astfel să realizeze lucruri mărețe. Simțeam că această cursă vine cu un scop mult mai profund: să schimb societatea în bine. Sper că am reușit să insuflu și altor oameni ideea că NIMIC NU ESTE IMPOSIBIL. Iar pentru această deviză o să lupt în continuare.
Pentru mulți, antrenamentele de anduranță sunt o provocare. Pentru tine, „și când nu mai pot, mai pot puțin” pare să fi devenit deviză. Cum te-ai antrenat pentru fiecare parte a cursei – înotul, ciclismul și alergarea – și ce gânduri te-au susținut atunci când antrenamentele păreau poate mai grele decât te-ai așteptat?
— Antrenamentele mele au fost o combinație între: 1. ce citeam pe internet că ar trebui să fac ca pregătire, 2. ce sfaturi primeam de la alți triatleți și 3. cum îmi simțeam eu corpul. Nu am urmat o rețetă magică, ci mi-am adaptat antrenamentul după fiecare sesiune de înot, ciclism și alergare făcute.
Cred că acesta e punctul de plecare pentru toți: să înveți să îți simți corpul, fiindcă tu ești antrenorul principal pentru orice cursă din viața ta. În aceste 5 luni, am avut parte și de unele zile în care realizam că sunt atât de departe de obiectivul stabilit, încât îmi era extrem de dificil să fac următorul pas. Cred că aceste momente m-au construit și, într-un final, m-au condus către linia de finish.
Din categoria tips & tricks, ce m-a ajutat pe mine în acele zile „negre” când discursul din capul meu era descurajant, a fost să-mi ofer un moment de respiro. Un moment în care să accept că pregătirea pentru cursă este un proces și fiecare zi de antrenament mă duce cu un pas mai aproape de obiectivul stabilit. Obiectivul încă era departe, dar eu eram puțin mai aproape de el – iar această evoluție, chiar și mică, mă motiva să rămân pe acest drum.
Până la urmă, nimic nu este imposibil atâta timp cât nu renunți și muncești în continuare pentru visul tău.
Ai ales să faci asta fără un antrenor, bazându-te pe autodisciplină și informațiile disponibile. Cum ai găsit în tine resursele să faci asta, te-ai simțit singură pe acest drum? În ce fel ai fost susținută de comunitate, de familia și prietenii tăi în momentele dificile?
— Am ales să trec această provocare fără antrenor fiindcă îmi doream să demonstrez că pentru a face imposibilul posibil ai nevoie în primul rând de tine! Antrenorul îți poate spune ce să faci, dar tu ești cel care aprinde flacăra dorinței din interiorul tău, care trebuie să ardă continuu. Chiar dacă am ales calea mai grea, simt că am făcut ceea ce trebuia.
Când am ales să fac asta, nu știam pe nimeni din triatlon. Am început să vorbesc cu toți oamenii cu care interacționam despre obiectivul meu și astfel am ajuns în contextul de a cunoaște sportivi care practică triatlonul. Am primit sfaturi din partea lor, am participat la primele curse mai mici la noi în țară, și lumea începea deja să mă susțină și să îmi fie alături în acest proces, indiferent că vedeau obiectivul meu ca pe ceva realizabil sau nu.
Familia și prietenii mi-au fost mereu alături și m-au susținut cum au știut fiecare mai bine. Nu am cuvinte de recunoștință să exprim cât de norocoasă sunt că am oameni atât de minunați în viața mea.
În ce momente din cursă ai simțit că limita era aproape? Cum ți-ai regăsit forța atunci când părea că e mai greu decât ți-ai imaginat?
— Eu am pornit cursa cu entuziasm, emoții și puțină frică de necunoscut. Sinceră să fiu, nu știam cum o să se încheie ziua pentru mine, nu știam dacă la gâtul meu se va afla medalia de finisher sau nu – ceea ce m-a făcut să mă bucur de fiecare moment al cursei și să mă simt tot timpul ca o luptătoare.
Știam care sunt punctele mele slabe și am încercat să le combat.
La cursele de IRONMAN există timpi limită pentru fiecare probă, iar dacă depășești timpul ești eliminat din competiție. Era cel mai rău scenariu în viziunea mea, așa că acesta a fost „monstrul” cu care m-am luptat pe întreaga durată a cursei.
Abordarea mea pentru fiecare probă în parte a fost „totul sau nimic”. Dacă nu mă opresc din înotat, dacă nu mă opresc din pedalat și dacă nu mă opresc din alergat, am o șansă să termin. Și am mizat totul pe această șansă.
Uneori am simțit că nu mă mai ascultă corpul, că nu mai poate colabora cu mine, în special când am ajuns extenuată la partea de alergare. Mi-aș fi dorit să iau o pauză, să mă întind undeva și să mă odihnesc, dar nu m-aș fi iertat nici acum dacă luam această decizie. Cu un mic efort mental am rămas în cursă și m-am concentrat pe fiecare pas în parte. Un maraton începe cu un pas, iar pe acesta știam că îl pot face. Iar dacă pot face un pas, îl pot face și pe următorul și povestea continuă până la momentul culminant al competiției, momentul în care am trecut linia de finish și am devenit IRONMAN. Ca-n viață – cu fiecare pas, ajungi mai aproape de visul tău. Doar să-l faci.
Crezi că o astfel de luptă se poartă mai mult cu trupul sau cu psihicul? Iar reușita aparține mai mult fizicului sau minții? Ce crezi că funcționează cel mai bine, atunci când trebuie să-ți antrenezi mintea să rămână pozitivă și puternică, dincolo de forța trupului?
— Într-o competiție de triatlon, cu siguranță este vorba de un echilibru între minte și corp. Fiecare dintre acestea sunt esențiale. Dacă nu crezi în nebunia ta, s-ar putea să nu începi călătoria, iar dacă nu te dedici antrenamentelor, ai toate șansele să nu ajungi la finish.
Cu un program de antrenament bun și un strop de disciplină, partea fizică este bifată – dar cum facem să păstrăm o gândire sănătoasă? Un om are între 60.000-80.000 de gânduri într-o zi, astfel că e greu să le controlăm pe toate. În schimb, ce putem să facem e să ne antrenăm mintea astfel încât aceasta să genereze un procent mai mare de gânduri pozitive.
Încercați să găsiți 3 motive pentru care sunteți recunoscători pentru ziua de azi – și faceți acest exercițiu zilnic. Poate pare mult prea simplu, însă efectul lui pe termen lung este major. Un exercițiu deliberat prin care ne antrenăm mintea să vadă lucruri frumoase și pozitive în jur o să transforme gândirea pozitivă într-un mecanism intrinsec.
Ce a însemnat pentru tine experiența de a deveni prima sportivă româncă ce finalizează IRONMAN Italy după o pregătire atât de scurtă? Cum s-a schimbat perspectiva ta despre ceea ce înseamnă să fii puternic și să ai curaj?
— Este o onoare să demontez bariera mentală a societății care spune că e imposibil să faci o cursă de IRONMAN cu doar 5 luni de pregătire și fără un istoric consistent într-unul din cele trei sporturi care compun triatlonul. Dragilor, se poate! Nu aș vrea să minimizez totuși efortul depus de toate atletele din România care au reușit să parcurgă această distanță cu o perioadă de pregătire potrivită pentru fiecare dintre ele – este de admirat cât de puternice sunt. Multe felicitări lor!
Ce mi se pare cel mai dificil este să realizezi un obiectiv măreț pentru prima dată. Odată ce l-ai făcut, știi la ce să te raportezi – îl poți face de 1000 de ori și nu te-ar înspăimânta gândul. Motiv pentru care cred că trebuie să învățăm să tragem tare chiar și când sufletul nostru este dominat de frica de necunoscut. După cum spune și Susan Jeffers: „Chiar dacă ți-e frică, acționează” – din perspectiva mea, cred că aici ne găsim puterea personală.
Ce alte visuri sau obiective ai pentru viitor? Ce ar fi un nou „imposibil” pe care vrei să-l faci posibil?
— Până în momentul de față, provocările mele s-au axat pe anduranță. Cred că a venit momentul să accept provocări din altă sferă. Îmi doresc în continuare să practic triatlonul, însă acum îmi propun să mă concentrez pe viteză.
După toate cursele de triatlon la care am participat în aceste 5 luni, mi-am dat seama că proba ideală pentru mine este proba olimpică (care este compusă din 1500m înot, 40km bicicletă și 10km alergare). Următorul meu obiectiv este să ajung să domin cursele de triatlon din România și să fiu suficient de rapidă încât să trec linia de finish pe locul 1 în clasamentul feminin.
România are mulți tineri care își doresc să urmeze vise mari, dar poate uneori se simt descurajați. Ce mesaj ai pentru cei care aud frecvent „nu se poate” sau „e imposibil”?
O să încep prin a spune că cea mai mare problemă nu este că ceilalți nu au încredere în noi, problema este că noi nu avem încredere în propriile puteri. Obiectivul nostru este pus uneori mult prea sus ca măcar să avem curajul să încercăm să îl atingem, așa că ne oprim și rămânem doar cu un vis frumos pe hârtie.
Dragă cititorule, nu te bloca în vis! E bine să îl ai, deoarece el setează direcția în care îți dorești să te îndrepți. Însă, un alt lucru important, pe lângă un vis măreț, este călătoria. Concentrează-te pe acesta și distrează-te la fiecare pas pe care îl faci. Mai devreme sau mai târziu, o să observi cât de departe ai ajuns și asta doar pentru că ai fost consecvent și ai înaintat în fiecare zi puțin câte puțin.
Nimeni nu îți poate spune că e imposibil să fii cu 1% mai bun decât în ziua precedentă – iar dacă poți să evoluezi 1% azi, poți să o faci și mâine și într-un final, poți să îți atingi propriul obiectiv „imposibil”. Ai încredere că poți să faci următorul pas!
Din experiența ta, care sunt resursele care fac diferența în România pentru tinerii care vor să reușească în sport sau în orice alte domenii? Cum am putea schimba mentalitățile pentru a încuraja mai mult performanța, progresul, gândirea constructivă?
— Pentru a face performanță, trebuie în primul rând să îți dorești asta, după care să te dedici 100%. Nu o să fie o călătorie ușoară, dar dacă ești implicat cu tot sufletul în acest obiectiv, atunci niciun obstacol nu o să te oprească. Și o să fie multe obstacole. Așa că înarmează-te cu răbdare.
Iar dacă am adus în discuție răbdarea, o resursă importantă este timpul. Un studiu a arătat că pentru a deveni un expert într-un anumit domeniu, ar trebui să dedici cel puțin 10.000 de ore pentru practică. Dacă muncești, o să ajungi unde îți dorești!
Resursa financiară este un alt element important și nu ar trebui să fie trecută cu vederea. Când îți dorești ceva, investești în acel ceva: atât timp, cât și bani. Când vorbim de sportul de înaltă performanță, orice element face diferența.
Dorința, timpul, munca și banii pot să reprezinte rampa de lansare în orice obiective îți stabilești. Dar când știi ce îți dorești, nimeni nu-ți poate contrazice viziunea.
Pe cine „dai vina” când vine vorba de „curajul nebun” de a-ți urma acest vis? Ai simțit vreo secundă că purtai de fapt o altă luptă decât cea care se vedea la suprafață, ori că ambiția ta masca/ acoperea/ rezolva o altă nevoie, de fapt?
— Cursa de IRONMAN a fost mai mult decât o simplă competiție de triatlon, a fost un prilej să inspir tânăra generație. Am fost și eu copil, am fost și eu cândva un om mare într-un corp micuț și încă de atunci am învățat să visez măreț.
Am făcut cursa asta pentru a deveni un model pentru mine cea din trecut, am făcut-o pentru fetița de 5 ani care privea spre viitor și se întreba cât de departe poate să ajungă. Încă mai trebuie să depășesc multe limite pentru ea, dar sunt sigură că îmi urmărește parcursul cu sclipire în ochii.
Am făcut această cursă pentru toți copiii care au un VIS, să le arăt că se poate!
Care e cel mai POZITIV lucru din România de azi, în opinia ta?
— În viziunea mea, cel mai pozitiv lucru care se întâmplă este că apar tot mai multe oportunități de dezvoltare: de la sport, la construirea unui business, la public speaking și la multe alte domenii. Cred că pe termen lung asta o să ne ajute enorm, fiindcă o să deprindem tot mai mult mentalitatea de învățare continuă – iar când acest lucru se întâmplă, singura traiectorie naturală a românilor o să fie un drum ascendent și plin de succese.
Ca români, trebuie să învățăm – inclusiv că cel mai bine și durabil ne dezvoltăm împreună.
Dincolo de performanța fizică, ce impact vrei să aibă povestea ta asupra oamenilor? Care este lecția cea mai importantă pe care speri că o vor învăța cei care citesc despre tine?
— Îmi doresc ca oamenii să creadă în nebunia visurilor lor – iar prin curaj și perseverență să realizeze orice înseamnă azi „imposibil” pentru ei.
