Claudia Chiru, învățătoare și fondatoare SAGA Kid: „Felul în care gândesc copiii de astăzi este felul în care va funcționa România de mâine”. Cum arată un afterschool care pregătește copiii pentru viață

Dacă aș alege cel mai bun loc pentru propriul copil, cum ar trebui să arate el cu adevărat?

Din această întrebare, pe care și-a adresat-o în 2013 Claudia Chiru, învățătoare și mamă, s-a născut SAGA Kid, un ecosistem educațional în care copiii își antrenează gândirea aplicată, autonomia și reglajul emoțional, iar părinții au un partener real în dezvoltarea armonioasă a copilului lor. 

Dincolo de eticheta de afterschool, SAGA Kid funcționează ca o Școală Alternativă de Gândire Aplicată, cu rutine clare, standarde ferme și o cultură în care responsabilitatea și autonomia se învață zi de zi.

În interviul de mai jos, Claudia vorbește despre începuturile SAGA Kid, despre ce nu mai funcționează în sistemul educațional actual, despre cum arată concret o zi în centre și despre felul în care un proiect născut dintr-o nevoie personală a devenit un model educațional scalabil, construit pe standarde și pe o viziune coerentă asupra formării copilului.

Cum a arătat începutul SAGA Kid și ce ți-ai propus să faci diferit față de un afterschool obișnuit?

Momentul în care am simțit, cu adevărat, că trebuie să construiesc altceva a constat într-o acumulare de observații ca profesor și ca părinte. Mi-am privit fiul și, în același timp, mi-am privit elevii. Am văzut cât de mult pot copiii atunci când sunt înțeleși și cât de repede se contractă atunci când presiunea devine prea mare sau prea constantă. Atunci am înțeles că nu este suficient să funcționezi bine într-un sistem. Uneori, este nevoie să creezi contexte complementare, care să repare ce ritmul sistemului nu reușește întotdeauna să susțină. 

Așa s-a conturat SAGA, nu ca o opoziție față de școală, ci ca o extensie necesară. La intersecția dintre experiența mea de mamă și cea de învățătoare, fără strategii sofisticate și calcule antreprenoriale, doar cu o întrebare foarte clară: dacă ar fi să aleg cel mai bun loc pentru propriul copil, cum ar trebui să arate el?. Un spațiu în care copilul nu este redus la performanță, ci privit în întregul lui. 

Prin ceea ce am construit ca Școală Alternativă de Gândire Aplicată, mi-am propus să mut accentul de pe acumulare pe organizarea minții, de pe presiune pe autonomie și de pe control pe responsabilizare. Nu cred într-o educație mai ușoară. Cred într-o educație mai conștientă.

Pentru mulți copii, problema este lipsa unui cadru care să ofere structură, relație și sens, de aceea mi-am propus încă de la început câteva diferențe esențiale față de un afterschool obișnuit: să construiesc un spațiu în care copilul este înțeles, să pun relația și reglajul emoțional înaintea performanței imediate și să lucrez conștient la arhitectura cognitivă a acestuia.

Astăzi, a devenit un ecosistem construit în jurul copilului și al familiei. SAGA Kid rămâne nucleul, locul în care se așază fundațiile autonomiei, încrederii și disciplinei interioare, SAGA School este pasul firesc către un model educațional complet, coerent și predictibil, iar SAGA Cafe s-a născut din aceeași filozofie a comunității, un spațiu în care părinții, copiii și educatorii creează împreună o cultură a creșterii.

Ce metode folosiți zilnic și cum îi pregătiți pe copii pentru viață?

SAGA Kid este, în esență, o Școală Alternativă de Gândire Aplicată. Ne dorim copii care pot folosi ceea ce știu în contexte reale, imprevizibile și uneori dificile. Un copil are nevoie de structuri de gândire care să îl ajute să înțeleagă lumea și să acționeze competent în interiorul ei. 

În practică, lucrăm simultan pe trei direcții majore.

• gândirea aplicată – copiii sunt invitați să depășească zona mecanică a învățării. Îi provocăm să facă legături între concepte, să transfere informația în situații noi, să argumenteze, să caute soluții, să își explice propriul raționament. 
• arhitectura cognitivă – antrenăm modul în care copilul gândește, urmărim claritatea mentală, logica, capacitatea de organizare și rezistența în fața sarcinilor dificile.
• autonomia executivă – copiii învață să își planifice efortul, să înceapă și să finalizeze ce au de făcut, să își observe greșelile fără teamă, să gestioneze frustrarea, să revină după eșec, să gestioneze conflictele și să-și valorizeze timpul. Reglajul emoțional devine fundația tuturor acestor procese. Dincolo de asta, dezvoltăm abilități pentru viață: luarea deciziilor, cooperarea, respectul pentru reguli, flexibilitatea, răbdarea și autoevaluarea realistă.

Cum arată ziua unui copil la SAGA Kid?

Ziua începe cu preluarea copiilor și un interval de joacă liberă în care aceștia fac tranziția de la mediul școlar la un cadru mai relaxat. Urmează masa de prânz, care dincolo de alimentație, este un exercițiu de autonomie, conversație și apartenență la grup. Pentru copiii mai mici, după prânz, vine timpul petrecut în parc. Credem că un copil care aleargă, explorează și respiră în aer liber se întoarce mult mai disponibil pentru învățare.

După acest interval intrăm treptat în zona de lucru. Perioada de studiu alternează cu momente de relaxare, citit și ateliere, astfel încât atenția copilului să fie protejată. Pentru grupele mai mari, structura zilei reflectă o capacitate crescută de concentrare. Ei parcurg un interval extins dedicat studiului, lecturii și provocărilor cognitive.

Parcul devine, în a doua parte a zilei, o recalibrare necesară după efortul intelectual, pentru că performanța reală are nevoie de alternanță. După gustare, copiii participă la activități ghidate: ateliere, jocuri strategice, proiecte colaborative, contexte care dezvoltă creativitatea și flexibilitatea mentală. Ziua se încheie cu joacă liberă.

Cum găsești echilibrul între misiunea educațională și nevoia de sustenabilitate financiară și ce lecții ai învățat?

Mult timp am simțit că există o tensiune între educație și business, ca și cum cele două ar aparține unor lumi diferite. Am înțeles destul de repede că o misiune educațională nu poate supraviețui fără sănătate financiară. Idealismul nu plătește salarii, dar nici profitul, singur, nu construiește caractere. Echilibrul apare în momentul în care refuzi să le pui în opoziție. 

Pentru mine sustenabilitatea financiară a fost condiția care ne permite să rămânem exigenți, să alegem oameni buni, să investim în formare și să nu facem compromisuri educaționale. Un centru educațional fragil financiar devine, inevitabil, fragil și profesional. Presiunea costurilor începe să dicteze decizii, iar copilul ajunge, fără să vrem, să suporte consecințele. Una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat ca antreprenor este aceasta: standardul are un cost, iar acel cost trebuie asumat cu luciditate.

Am mai învățat ceva esențial: nu poți conduce o organizație educațională doar cu inima, dar nici doar cu cifre. Este nevoie de o formă matură de leadership, în care empatia și claritatea decizională coexistă. Rolul de profesor m-a învățat să văd copilul, rolul de antreprenor m-a învățat să văd sistemul.

Ca profesor gândesc în relații individuale, ca antreprenoare sunt responsabilă pentru un întreg ecosistem, copii, părinți, echipe, procese, cultură organizațională, schimbarea de perspectivă este profundă. Poate cea mai dificilă lecție a fost să înțeleg că nu poți crește o organizație fără structură. Intuiția ajută, dar nu poate înlocui procesele clare, standardele și disciplina managerială. Astăzi nu mai văd o ruptură între misiune și sustenabilitate, le văd ca pe două rădăcini ale aceluiași copac.

Ai vreo opinie nepopulară (sau mai multe) despre felul în care ne creștem și educăm copiii în România, ceva ce știi că ar stârni dezbateri aprinse la o ședință cu părinții?

Da. Și cred că educația are nevoie, uneori, de curajul opiniilor incomode.

În primul rând, iubirea fără limite clare nu crește copii mai fericiți, crește copii mai nesiguri. În ultimii ani am confundat blândețea cu absența fermității. Copiii au nevoie de căldură, dar și de structură. Limitele nu rănesc, ele organizează lumea copilului și îi oferă predictibilitate.

În plus, nu orice disconfort este o traumă. Am început să protejăm copiii de efort, de frustrare, de greșeală, de așteptare, dar aceste experiențe construiesc toleranța psihologică, acea forță interioară fără de care viața adultă devine copleșitoare. 

Pe de altă parte, autonomia nu apare într-un mediu în care adultul face constant lucrurile în locul copilului. Ajutorul excesiv transmite un mesaj periculos – „nu cred că poți”. În același timp vedem tot mai des părinți care se amestecă excesiv în actul didactic, cer fișe suplimentare, exerciții în plus, performanță timpurie, uneori fără a înțelege ce este adecvat vârstei copilului. Când adultul cere permanent „mai mult”, copilul învață, de fapt, că niciodată nu este suficient. 

Cred cu tărie că onestitatea pedagogică este o formă de respect, atât față de copil, cât și față de familie. A spune unde este copilul cu adevărat, fără cosmetizări și fără promisiuni spectaculoase, înseamnă responsabilitate.

Și poate cea mai incomodă opinie dintre toate: uneori, anxietatea copilului nu pornește din școală, ci din anxietatea adultului. Copiii absorb neliniștea noastră mult mai repede decât credem.

Ce nu funcționează în modul în care arată școala azi pentru copiii din ciclul primar și care sunt nevoile pe care sistemul le acoperă insuficient?

Cred că una dintre marile probleme este scăderea treptată a densității profesionale din sistem. Nu mai avem suficienți oameni foarte bine pregătiți care aleg, cu vocație reală, drumul educației. Liceele pedagogice sunt tot mai puține, filtrul de formare nu mai este la fel de riguros, iar statutul profesiei nu mai reușește să atragă constant acei tineri pentru care educația este o misiune. În mod inevitabil, acest lucru se vede în clasă.

Există, desigur, profesori extraordinari și spun asta cu respect pentru colegii care își fac meseria cu conștiință și dedicare. Dar, în același timp, vedem tot mai des oameni insuficient pregătiți pentru complexitatea acestui rol sau oameni care, în timp, aleg comoditatea personală în detrimentul nevoilor reale ale elevilor. Educația nu este o profesie confortabilă; cere energie, reflecție continuă, adaptare și o mare responsabilitate emoțională.

O altă vulnerabilitate majoră este accentul pus pe parcurgerea materiei, uneori în detrimentul construcției reale a gândirii. Copiii ajung să caute răspunsul corect mai repede decât sensul, confirmarea adultului mai repede decât încrederea în propriul raționament.

Dacă ar fi să numesc cea mai mare nevoie a copiilor de astăzi, aceasta este nevoia de stabilitate interioară. Copiilor li se cere performanță, dar sunt rar învățați cum să gestioneze presiunea performanței, li se cere autonomie, dar sunt ghidați insuficient în construirea ei.

Există profesioniști dedicați, dar sistemul, prin ritm și volum, nu lasă întotdeauna spațiu pentru trei lucruri esențiale: antrenarea gândirii, educația emoțională aplicată, nu la nivel declarativ și construcția autonomiei reale.

Observ și o tensiune la părinți, un amestec de grijă, vinovăție și neputință. Își doresc să își ajute copilul, dar nu știu întotdeauna cum, iar ritmul propriei vieți nu le permite să fie acel sprijin constant. Copiii, însă, au nevoie de un mediu mai coerent, mai predictibil și mai sigur. 

Cum arată astăzi SAGA în cifre și ce obiective de creștere ți-ai propus pentru următorii ani?

Avem în prezent mai multe locații funcționale, o echipă solidă de profesioniști și o comunitate în continuă extindere. Aproape 300 de copii trec zilnic pragul centrelor noastre, iar în spatele acestei realități se află un efort organizațional uriaș, adesea invizibil din exterior. 

Privind înainte, ne dorim să extindem rețeaua de francize, să consolidăm modelul SAGA School, să dezvoltăm comunități educaționale locale puternice, să formăm lideri educaționali și să ducem mai departe filosofia Școlii Alternative de Gândire Aplicată. Pe termen lung, îmi doresc ca SAGA să devină un reper de rigoare educațională, acel loc la care oamenii se gândesc atunci când spun: „Acolo se face educație cu adevărat.”

Ce te-a convins că modelul SAGA Kid poate fi scalat în franciză și care sunt standardele de la care nu vă abateți?

Am înțeles că SAGA Kid poate fi scalat în momentul în care rezultatele au încetat să mai depindă exclusiv de mine. La început, exista riscul ca valoarea să fie confundată cu prezența fondatorului, dar, în timp, am văzut ceva esențial: copiii creșteau la fel de frumos, echipele deveneau solide, iar părinții simțeau aceeași încredere chiar și atunci când eu nu eram zilnic prezentă. 

Acela a fost momentul în care am știut că poate fi un model educațional replicabil și scalabil în care excelența poate fi predată, învățată și menținută prin standarde clare. De aici s-a născut Manualul de Calitate al Afterschoolului Contemporan pe care l-am scris cu mâna mea. 

Acesta reprezintă expresia culturii noastre organizaționale: felul în care ne gândim la copii, relația educațională și responsabilitatea pe care o avem față de fiecare familie, leadershipul care luminează calea. Manualul protejează câteva standarde de la care nu ne abatem niciodată, cum ar fi: standardul relației adult-copil, claritatea pedagogică și cultura profesională a echipei.

Ne alegem partenerii în funcție de maturitatea lor, capacitatea de a conduce echipe și respectul autentic față de copil. Francizarea înseamnă extinderea unei filozofii educaționale fără a-i dilua esența, iar rolul nostru, ca francizor, este să creștem, însă fără să pierdem sufletul modelului care ne-a definit de la început.

Cum vezi contribuția SAGA Kid la o Românie mai bună și mai performantă, în care îți dorești să crească copiii de azi?

Cred că marile transformări ale unei societăți nu încep în Parlament sau în strategiile macro, încep în mintea și în structura interioară a copiilor. Felul în care gândesc copiii de astăzi va deveni felul în care va funcționa România de mâine.

Contribuția SAGA este profundă și pe termen lung. Formăm viitori adulți capabili să gândească, să decidă și să rămână stabili într-o lume complexă. Mai mult, încercăm să mutăm accentul de pe memorare pe discernământ, de pe conformism pe responsabilitate și de pe dependență pe autonomie.

O societate devine performantă atunci când este locuită de oameni care pot analiza înainte să reacționeze, își asumă consecințele deciziilor, tolerează efortul, cooperează, respectă reguli fără a avea nevoie de control permanent, rămân integri chiar și atunci când este greu. Îmi doresc ca elevii care trec prin SAGA să devină acei adulți greu de manipulat, greu de destabilizat și greu de abătut de la propriile valori. Mai cred ceva cu tărie: educația creează cultură, iar cultura, odată așezată, schimbă standardele unei întregi comunități. Nu mi-am propus niciodată să „salvez” educația, ar fi o ambiție nerealistă, dar îmi propun, zi de zi, să cresc standardul acolo unde pot ajunge.

Unde simți cel mai des tensiunea dintre ce își dorește părintele și de ce are, de fapt, nevoie copilul și cum echilibrați temele cu dezvoltarea autonomiei și gândirii critice?

Această tensiune apare mult mai des decât ne place să credem și, de cele mai multe ori, nu pornește din lipsă de iubire, ci tocmai din excesul ei. Părinții își doresc binele copilului, dar, uneori, binele imaginat de adult nu coincide cu nevoia reală de dezvoltare.

Unul dintre cele mai frecvente exemple este graba. Părintele își dorește performanță rapidă: rezultate vizibile, progres accelerat, confirmări care liniștesc. Copilul, însă, are nevoie de timp să înțeleagă, să exerseze, să greșească și să își consolideze încrederea.       

O altă tensiune apare în jurul autonomiei. Mulți părinți își doresc copii independenți, dar, din dorința de a-i proteja, intervin constant: explică prea repede, corectează imediat, anticipează orice dificultate. Pe termen scurt pare ajutor; pe termen lung creează dependență.

O altă tensiune apare în jurul autonomiei. Mulți părinți își doresc copii independenți, dar, din dorința de a-i proteja, intervin prea repede: explică, corectează, anticipează dificultatea. Pe termen scurt pare ajutor; pe termen lung creează dependență. Uneori, cel mai mare sprijin este să faci un pas înapoi.

În privința temelor, nu le privim ca pe un scop în sine, ci ca pe un context de formare. Una dintre responsabilitățile reale ale copilului este să fie prezent la clasă, să înțeleagă lecția și să își construiască reperele minime care îi permit apoi să lucreze relativ independent. Afterschool-ul nu poate compensa la nesfârșit absența atenției din timpul orelor. 

Există însă o realitate despre care vorbim deschis: uneori, temele sunt foarte lungi. Temele „kilometrice” nu pot fi întotdeauna finalizate în intervalul de lucru, mai ales când alegem conștient să nu sacrificăm înțelegerea pentru viteză. Preferăm un copil care a înțeles profund trei exerciții decât unul care a parcurs mecanic zece.

Autonomia se construiește prin micro-decizii zilnice: „cu ce începi?”, „cum îți organizezi sarcinile?”, „ce faci când te blochezi?”. Gândirea critică apare când copilul este invitat să explice, să argumenteze și să accepte greșeala ca instrument de clarificare. Poate cea mai importantă alegere pe care am făcut-o este să nu sacrificăm dezvoltarea pe altarul eficienței imediate.

Ce le-ai spune părinților care simt că nu mai știu ce să facă, profesorilor din sistemul de stat care vor schimbare și copiilor care nu se simt văzuți?

Le-aș spune, înainte de orice, că sentimentul de neputință nu este un semn de eșec, este, adesea, un semn de conștiență. Apare în momentul în care îți pasă suficient de mult încât să îți pui întrebări.

Părinților le spun să respire puțin și să își amintească un lucru esențial: copiii nu au nevoie de părinți impecabili, au nevoie de părinți stabili, predictibili și disponibili emoțional. Îi încurajez să nu caute soluții rapide și îi invit să nu își privească copilul prin lupa comparației. Și le mai spun ceva, uneori dificil de auzit: nu faceți în locul copiilor ceea ce pot face singuri. 

Profesorilor le-aș spune să nu își abandoneze neliniștea profesională, ea este motorul evoluției. Educația are nevoie de oameni vii, reflexivi, dispuși să se întrebe constant dacă pot deveni mai buni. Le-aș mai spune să nu uite câtă putere au. Un adult poate schimba traiectoria unui copil pentru mulți ani, iar dacă sistemul devine rigid, răspunsul este păstrarea demnității profesionale.

Copiilor care nu se simt văzuți le-aș spune un lucru foarte simplu: faptul că nu ești remarcat acum nu înseamnă că nu ai valoare. Uneori, ritmul tău nu coincide cu ritmul mediului și este în regulă. Nu toți copiii strălucesc devreme, dar fiecare copil are un loc în care poate deveni vizibil. Să nu se grăbească să creadă etichetele și să nu își reducă identitatea la o notă sau la o comparație. Capacitatea lor de a gândi, de a crește și de a se transforma este mult mai mare decât pare într-un moment dificil.

Tuturor, laolaltă, le-aș reaminti că educația este un proces viu, construit din răbdare, ajustări și încredere. Important este să nu renunțăm unii la alții.

Ce te mână-n luptă, ce te bucură, ce te hrănește?

Înainte de orice, responsabilitatea care apare în momentul în care înțelegi cât de mult poate influența un adult traiectoria unui copil. Apoi, convingerea că standardele pot fi crescute, că nu trebuie să acceptăm automat „așa se face”, dacă vedem limpede că se poate mai bine. SAGA s-a născut exact din refuzul de a rămâne pasiv atunci când intuiești un potențial nevalorificat. 

Ce mă bucură cu adevărat e când un copil care se temea să răspundă ridică mâna cu încredere. Când un copil spune „pot singur”. Când vezi cum, încet, se așază o structură interioară care îl va proteja pe acel copil ani la rând. Există o frumusețe aparte în aceste victorii tăcute. Mă hrănește, în același timp, construcția. Îmi place să creez contexte, echipe, cultură organizațională. 

Dar, poate mai mult decât orice, mă hrănesc oamenii. Copiii, cu autenticitatea lor. Echipele care cresc și devin tot mai sigure. Părinții care aleg conștient și rămân parteneri de drum. După atâția ani, pot spune că nu entuziasmul mă ține în mișcare, ci sensul. Cred că fiecare om are nevoie de sentimentul că munca lui contează dincolo de el însuși. Iar educația îți oferă exact această perspectivă: plantezi astăzi ceva ce poate nici nu vei vedea în întregime, dar despre care știi că va crește.