„Cum te pregătești mental să câștigi o competiție, când presiunea este uriașă și frica îți șoptește că vei pierde?”. Aceasta este doar una dintre întrebările care ghidează munca Andradei Vincze, unul dintre primii psihologi sportivi acreditați european din România.
Cu peste 100 de sportivi de performanță consiliați, dintre care mulți au ajuns să câștige competiții naționale, continentale și mondiale, Andrada transformă frica și presiunea în forță. Îi sprijină pe sportivi să își controleze emoțiile, să își depășească limitele și să transforme incertitudinea în performanță, într-un domeniu în care fiecare secundă contează, iar succesul depinde de o multitudine de factori.
Am stat de vorbă cu Andrada pentru a înțelege cum se dezvoltă curajul, cum se construiește reziliența și cum reușesc sportivii profesioniști să-și înfrunte cele mai mari temeri atunci când miza este maximă.
Cum ajuți sportivii să își depășească temerile și să aibă curajul de a înfrunta competiții de înalt nivel?
Curajul în sport, în special așa cum îl vedem noi la televizor, nu înseamnă neapărat absența temerilor. Acestea sunt acolo, dar sportivii învață să performeze în ciuda existenței anumitor temeri. Dacă aș transpune acest concept într-o metaforă, așa cum fac cu sportivii cu care lucrez, ea ar suna așa:
Acolo, în momentele de presiune, apare un monstru mare care îți spune: „Vei greși, nu vei reuși, vei dezamăgi pe toată lumea din jurul tău sau nu vei mai primi contracte dacă ratezi acum.” Aceste temeri sunt destul de tipice în astfel de momente. Însă tu, ca sportiv, trebuie să iei o decizie tactică, să îți asumi o anumită lovitură. Nu ai timp și resursele necesare să te lupți cu monstrul respectiv, dar știi ce ai de făcut din punct de vedere sportiv și care este decizia optimă în acel moment.
Dacă te prefaci că monstrul nu există, există riscul ca acesta să acapareze și mai mult spațiu mental. Dacă te lupți cu el, încercând să-i dai toate argumentele logice pentru care nu are dreptate, s-ar putea să nu îți mai rămână resursele mentale necesare pentru execuție. Ceea ce poți face este să accepți prezența monstrului, să recunoști că este acolo, dar să îți spui: „Știu că ești aici, dar acum nu am timp de tine. Am treabă.” Și îți îndrepți toată atenția către ceea ce ai de făcut. Uneori nu ai nici timpul necesar pentru această propoziție și atunci folosim un cuvânt pe care îl stabilim ca o ancoră pentru acele momente. Monstrul poate continua să vorbească, dar tu alegi să acționezi, să performezi, în ciuda lui. Asta este curajul: să accepți frica, dar să nu-i permiți să îți influențele deciziile sportive. Iar în momentul în care îți faci treaba, indiferent de rezultat, monstrul devine din ce în ce mai puțin vocal și dacă vei face asta de mai multe ori, s-ar putea să ajungi uneori să performezi, fără ca monstrul să apară în timpul competiției tale.
Ce schimbare sau evoluție a unui sportiv pe care l-ai consiliat te-a impresionat cel mai mult?
Cred că am putea avea tot interviul doar bazat pe această întrebare fiindcă am foarte multe astfel de exemple, care sunt impresionante și relevante.
- Mă impresionează copiii (sub 15 ani) care reușesc să stea 10 luni fără părinți și să se descurce singuri;
- Mă impresionează sportivii care ajung în punctul în care zic că nu vor să își mai ia viața după un meci pierdut;
- Mă impresionează un copil dintr-o familie înstărită care le spune părinților că renunță la șofer pentru a merge cu autobuzul;
- Mă impresionează copiii care au curajul să își apere un coleg de echipă atunci când acesta este sancționat gratuit de antrenor;
- Mă impresionează un copil care câștigă un turneu pentru că i-a promis bunicii pe patul de moarte că îl va câștiga;
- Mă impresionează conștiinciozitatea unui copil care se antrenează singur (fără antrenor și fără colegi) mai bine de jumătate din sezon;
- Mă impresionează un copil care câștigă 3 meciuri într-o zi după ce a făcut 1200 de km cu mașina (toată noaptea).
Sunt povești de reziliență incredibilă, care dovedesc că pregătirea psihologică are un rol crucial în succesul pe termen lung al unei cariere sportive.
Cum contribui la pregătirea psihologică a sportivilor pentru momentele cheie din competiții?
Cea mai mare parte din pregătirea pentru competiții se axează pe strategii de reglare emoțională. Acestea nu le învățăm sau practicăm doar ca „strategii pentru competiții,” ci le introducem cu mult timp înainte de competiții, le punem în practică în antrenamente, iar pentru unii, chiar și în viața de zi cu zi, astfel încât, atunci când ajung în competiție, acestea să fie deja integrate.
Pentru unii sportivi, poate fi importantă schimbarea dialogului intern atunci când fac o greșeală. De exemplu, în loc să își spună: „Cum am putut să fac această greșeală?”, să folosească un mesaj mai realist, dar util pentru următoarele situații din meci, precum: „Chiar dacă am greșit acum, asta nu îmi va schimba în întregime rezultatul de azi. Concentrează-te mai departe.” Pentru alți sportivi, este important să nu catastrofeze anumite simptome fiziologice, cum ar fi percepția că nu pot performa dacă au un ritm cardiac ridicat. De asemenea, pentru unii sportivi, este esențial să învețe să se concentreze la fel de bine atât atunci când conduc, cât și atunci când scorul este egal sau sunt conduși.
Munca unui psiholog sportiv este destul de variată, în funcție de sportiv, de tipul de sport cu care lucrează (de exemplu, unii au nevoie de multă agresivitate și explozie, în timp ce alții, dimpotrivă, de foarte mult calm, liniște și precizie), iar intervenția se adaptează în funcție de aceste nevoi. Dacă ar fi să sumarizez într-o singură idee, aș spune că pregătirea constă în a-i ajuta pe sportivi să se confrunte cu incertitudinea, dificultatea și complexitatea unei competiții, astfel încât să ajungă cât mai rar în punctul în care să spună: „Nu am știut ce să mai fac.”
Cum îți măsori succesul personal și al clienților tăi? Ai vreun indicator preferat prin care evaluezi impactul pe care îl ai asupra performanțelor sportivilor?
Înainte de orice răspuns, cred că cele două aspecte trebuie separate. Succesul sportivilor este relativ ușor de măsurat prin verificarea obiectivelor stabilite la începutul colaborării. De exemplu, un obiectiv poate fi: „Vreau să mă enervez mai puțin atunci când greșesc.” Măsurăm frecvența (cât de des), intensitatea (cât de puternic) și comportamentele care apar atunci când sportivul se enervează la începutul colaborării. La începutul colaborării putem, de exemplu, să avem un răspuns de tipul: „Mă enervez și înjur de 3 ori în primele 30 de minute din antrenament”. Când evaluăm dacă intervenția noastră este una de succes, verificăm dacă această durată a crescut – poate am ajuns la o oră până sportivul a înjurat prima dată, poate la două ore sau, în cazurile cele mai fericite, comportamentul (de a înjura) a dispărut de tot. Pentru anumite componente psihologice, avem și chestionare psihologice special destinate sportivilor, prin care putem măsura contribuția unei intervenții. Totuși, apreciez mai mult dovezile comportamentale (din timpul antrenamentelor sau competițiilor) decât îmbunătățirile în scorurile de la chestionare. Un singur indicator ar fi greu de stabilit, deoarece, așa cum am menționat anterior, sportivii sunt foarte diferiți.
Cu privire la succesul personal, cred că îl definesc prin măsura în care reușesc să îndeplinesc lucrurile care sunt în controlul meu și mai puțin prin obținerea unor rezultate.
Ce rol joacă modelele pozitive în dezvoltarea sportivilor, dar nu numai?
Cele mai multe comportamente ale sportivilor sunt modelate de persoanele din proximitatea lor – părinți, antrenori sau colegi. Abia ulterior, anumite comportamente sau valori pot fi influențate de alți sportivi, poate mai experimentați sau cu rezultate remarcabile. Impactul unui discurs sau podcast în care un tânăr sportiv doar ascultă experiențele sau poveștile unui „model pozitiv” este, în general, mic și adesea nesemnificativ. Totuși, există cluburi și echipe în care sportivii cu mai multă experiență au, practic, „în fișa postului” sarcina de a contribui la dezvoltarea colegilor mai tineri. Atunci când contactul cu aceste modele pozitive este mai frecvent – fie prin antrenamente comune, fie prin activități precum analiza video a unui meci – și regulat, aceste modele pot avea o contribuție semnificativ mai mare în viața tinerilor sportivi. Acest tip de interacțiune continuă și concretă poate influența în mod real dezvoltarea curajului sau a altor caracteristici importante pentru performanță.
Din experiența ta, cât de mult influențează încrederea în sine performanța unui sportiv și cum lucrezi concret la construirea acesteia?
Încrederea în sine este asociată cu performanțe mai bune și cu o persistență mai ridicată în sarcini, ceea ce, pe termen lung, contribuie la îmbunătățirea performanțelor. Totuși, cred că uneori înțelegem greșit acest concept atunci când îl transformăm într-un scop de sine stătător. Scopul real ar trebui să fie dezvoltarea abilităților și competențelor necesare în sportul practicat de sportiv. Atunci când aceste abilități sunt bine consolidate, sportivul va avea suficientă încredere în ele, astfel încât, indiferent de dificultățile întâlnite într-un meci, să nu își pună la îndoială capacitatea de a performa.
Adevărata încredere în sine se formează ca răspuns la feedbackul din realitate, atunci când un sportiv vede că face bine ceea ce face. Ea nu se dezvoltă prin clișee mentale sau prin afirmații precum „ești minunat și poți realiza orice,” ci prin rezultate concrete și progres vizibil. De aceea, prin diferite metode, încerc să îi ajut pe sportivii cu care lucrez să își identifice abilitățile la care excelează, să îmbunătățească acele competențe care necesită dezvoltare și să accepte limitele pe care le au. Astfel, atunci când se confruntă cu o dificultate în timpul unei competiții, așteptările lor mentale și realitatea să aibă un grad ridicat de suprapunere. Numai atunci când aceste două dimensiuni sunt sincronizate, un sportiv poate găsi soluții eficiente la situațiile complicate din timpul unui meci.
Din perspectiva ta, ce diferențiază un sportiv de top care reușește să câștige constant de unul talentat, dar care nu ajunge să își atingă potențialul maxim?
Cred că sunt necesare câteva clarificări. În primul rând, există sportivi care câștigă mai mult și sportivi care câștigă mai puțin, dar (cu foarte puține excepții) nu putem vorbi despre sportivi care câștigă constant. Mai mult, cele două categorii nu se exclud reciproc. Există sportivi care câștigă mai mult și sunt și talentați, dar există și sportivi care nu își ating potențialul și, în același timp, nu sunt nici talentați. În cercetări, se identifică o serie de factori care par să fie comuni sportivilor cu rezultate deosebite. De exemplu, trăsătura de personalitate cunoscută drept conștiinciozitate, faptul că au practicat mai multe sporturi în copilărie sau faptul că, în copilărie, au obținut un prim rezultat sportiv semnificativ care a succedat unui eveniment negativ din viața personală. Totuși, nu există un factor unic, fie el fizic sau psihologic, care să facă diferența. Mai mult, cred că este o greșeală să gândim că există un anumit element determinant al performanței, având în vedere cât de complexă este orice performanță sportivă sau, mai mult, chiar natura umană.
Ne poți spune, în medie, câte sesiuni sau luni de lucru necesită un sportiv pentru a ajunge la o transformare vizibilă în rezultate?
Dacă nu vorbim despre cazuri cu tulburări mentale, cred că cele mai rapide rezultate le-am observat după a treia ședință. Totuși, pentru unii sportivi, procesul este mult mai complicat, iar primele semne de progres apar abia după 18-20 de ședințe. Cu cei mai mulți sportivi, avem un program de două ședințe pe lună, exceptând cazurile mai complicate, unde, de obicei, avem un ritm săptămânal.
Din perspectiva unui psiholog sportiv, care este raportul ideal între timpul alocat pregătirii mentale și cel dedicat antrenamentelor fizice pentru a atinge performanțe maxime?
Depinde, în primul rând, de cât de bine este integrată componenta psihologică în antrenamentele specifice sportului pe care îl practică. Cred că există sportivi care se află în medii sănătoase, unde componenta mentală/ psihologică nu este doar un element adăugat ocazional pentru a obține performanțe mai bune, ci este antrenată constant, ca parte integrantă a antrenamentelor. Pentru acești sportivi, poate nici nu este necesar un proces de consiliere individualizată. Totuși, pentru majoritatea sportivilor, contextul nu este atât de favorabil, iar pentru unii sportivi, singurele instrucțiuni și exerciții pe care le primesc în antrenamente sunt de natură tehnică, tactică sau fizică. În aceste cazuri, consider că intervenția psihologică este necesară și binevenită.
La fel ca în răspunsurile anterioare, este dificil de identificat un raport ideal între consiliere psihologică și antrenament fizic. În practica mea, cei mai conștiincioși sportivi își programează, de obicei, aproximativ două ședințe pe lună. Totuși, ritmul poate varia – uneori fiind mai redus (de exemplu, în vacanțele dintre sezoane) sau mai intensificat (cum ar fi în perioada calificărilor pentru Jocurile Olimpice).
Lucrezi și cu părinții sportivilor, un segment esențial pentru echilibrul sportivului. Ce rol joacă părinții în procesul de performanță și ce sfaturi le oferi?
Da, lucrez și cu părinții sportivilor, pentru că, dacă nu am avea părinți care să îi ducă pe copii la sport, nu am mai avea sportivi de performanță. Părinții joacă un rol esențial în crearea contextului în care copilul sau adolescentul își desfășoară activitatea sportivă, oferind sprijin emoțional, logistic și financiar. Deși toate aceste tipuri de susținere sunt importante, pe măsură ce sportivul se maturizează, sprijinul emoțional și rolul de ghid sau sfătuitor rămân componentele cele mai valoroase.
Cea mai mare parte a muncii mele cu părinții se axează pe workshopuri educaționale despre cum arată o implicare optimă (fără a fi supraimplicați sau subimplicați) a părinților în viața unui sportiv, în funcție de vârsta acestuia. În ședințele individuale cu părinții, ne concentrăm pe preocupări foarte specifice: mutarea la un alt club, schimbarea unui antrenor, adaptarea după o accidentare sau alte situații tipice mediului sportiv.
Un lucru pe care îl menționez în mod repetat în interacțiunile cu părinții este acesta: să fii părinte de sportiv nu este un sprint, ci mai degrabă un maraton. Acest lucru se transpune într-o orientare pe termen lung, ceea ce înseamnă să nu se concentreze pe rezultate timpurii. Rezultatele timpurii nu prezic o carieră de succes, ci mai degrabă accidentări timpurii, plictiseală și uneori chiar burnout, care duce la abandonul sportului.
La vârstele fragede, este mult mai important ca părinții să încurajeze efortul depus și atitudinea din timpul competițiilor, nu rezultatele în sine. Obiectivul sănătos al competițiilor la nivel de juniori este să înveți să concurezi, nu neapărat să câștigi. Dacă părinții adoptă și ei această atitudine față de activitatea sportivă a copilului, atunci cresc șansele ca sportul să fie resimțit ca o activitate plăcută și, astfel, să fie practicat pe termen mai îndelungat.
Ești unul dintre primii specialiști români acreditați european în psihologia sportivă. Ce te-a inspirat să alegi această specializare, în ciuda faptului că era un domeniu aproape necunoscut în România? Ce rol a jucat curajul în decizia ta de a deschide acest drum?
Știam că voiam să lucrez cu sportivi de performanță încă din timpul studiilor și, cum la nivel național nu exista o astfel de acreditare sau specializare, am considerat-o oportună. Nu știu dacă a fost neapărat o decizie curajoasă; o consider mai degrabă o decizie firească, având în vedere parcursul pe care îl aveam până în acel moment. Fusesem sportivă de performanță, finalizasem studiile la Facultatea de Psihologie și Științele Educației Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și începusem (la acel moment) și un doctorat în Psihologie cu o temă în psihologia sportului.
Ai lucrat cu peste 100 de sportivi de performanță. Câți dintre aceștia au reușit să atingă obiectivele propuse, să câștige competiții majore sau să-și îmbunătățească clasamentele? Poți să ne spui câte (și ce) competiții majore au câștigat sportivii români cu care ai lucrat în perioada colaborării voastre?
Cei mai mulți reușesc să și le atingă. Ce cred că este însă important de adăugat aici este că sportivii nu au doar obiective legate de clasamente sau performanțe. Aș spune, poate chiar și mai ferm, că acesta nu este niciodată scopul principal cu care plecăm la drum atunci când inițiem o colaborare pe termen lung. Mai degrabă, rezultatul (sub forma medaliilor și a clasamentelor îmbunătățite) este o consecință a altor lucruri mici, făcute bine și consecvent. De exemplu, am reușit să îmi controlez mai bine emoțiile, și asta m-a ajutat să iau anumite decizii tactice mai bune în timpul meciului. Uneori, asta duce la un meci câștigat, alteori nu; însă capacitatea de a lua decizii tactice mai bune poate fi un obiectiv atunci când lucrez cu un sportiv. Cu siguranță nu aș putea să spun câte medalii au luat sportivii cu care lucrez, dar pot să spun că sunt sportivi care au câștigat competiții naționale, continentale sau mondiale.
Ai colaborat și cu Echipa Națională de Fotbal – Tineret a României. Ce ai învățat din experiența aceasta, lucrând la un nivel atât de înalt?
Colaborarea cu Echipa Națională de Fotbal – Tineret a României a fost o experiență extrem de valoroasă și a reprezentat una dintre primele ocazii care m-au forțat să „scot psihologia din cabinet.” Cea mai mare parte din munca unui psiholog se desfășoară, de obicei, într-un context bine delimitat, cu ședințe care încep și se termină la oră fixă. Însă mediul dinamic și extrem de încărcat al sportivilor aflați la echipa națională a fost cu totul diferit. În acest context, fiecare discuție, fiecare feedback și fiecare interacțiune trebuiau gândite astfel încât să maximizeze resursele disponibile și să ia în considerare, simultan, bunăstarea și performanța echipei. A fost esențial să stabilesc care erau cele mai relevante acțiuni care puteau produce cel mai mare impact, având în vedere timpul limitat și presiunile tipice din jur. Această experiență m-a învățat să prioritizez acțiunile care pot genera rezultate semnificative într-un timp foarte scurt.
Ai fost sportivă de performanță și membră a echipei naționale de tenis de masă. Cum ți-a influențat această experiență propria abordare în lucrul cu sportivii?
În special pentru sportivii cu care lucrez și care au sub 18 ani, experiența mea ca fost sportiv a fost ca o carte de vizită valoroasă. Am simțit că această experiență le oferă părinților sportivilor o încredere mai mare în mine ca specialist. Cred, însă, că există și astăzi sportivi cu care lucrez care nu știu că am fost sportiv de performanță anterior. Din acest motiv, consider că aceasta nu este neapărat o caracteristică definitorie în practica mea.
Un răspuns